Doi danezi si peripetiile lor printre romani. Cum s-a dovedit handbalul mai deschis la nou decit Opera din Bucuresti

Cit de ironica e viata-n Romania. Ridicolul nu ucide, dar macar pune lucrurile in lumina corecta. Cum se simt oare protestatarii xenofobi de la Opera, cei cu „Afara strainii din tara” si „limba romana e limba oficiala intr-o institutie de stat”, pusi in fata cosmopolitei echipe bucurestene care a cistigat Liga Campionilor la handbal? Din pacate, nu cred ca simt nici o rusine, pentru simplul fapt ca lumile din care provin sint diferite. La handbal vorbim de o lume profund competitiva si deschisa spre nou. La Opera vedem o factiune autarhica ce refuza competia si se inchide in ea insasi.

Ironic e ca in centrul celor doua evenimente opuse ca perceptie (dezastrul de imagine de la Opera si succesul fantastic de la CSM Bucuresti) stau doi danezi care nu vorbesc limba romana. La echipa de handbal, succesul a venit pe mina lui Kim Rasmussen, un antrenor care a adus la echipa (cu asentimentul conducerii 100% romanesti) vedete din toata lumea: romance precum Oana Manea, Cristina Varzaru si Aurelia Bradeanu, suedeza Isabelle Gullden, braziliancele Mayssa Pessoa si Ana Rodrigues, croata Jelena Grubisic, rusoaica Ekaterina Vetkova, daneza Maria Fisker. La Opera, dansatorul si coregraful Joahn Kobborg a inceput sa aduca un nou suflu cu un repertoriu nou si balerini noi (fie ei romani sau straini).

Rezultatele au fost similare pina la un punct. Succesul a venit si pe mina ideilor noi ale celor doi straini. La handbal, echipa a cistigat tot ce putea cistiga si a umplut salile de spectatori. Si ne-a facut mindri pe multi dintre noi, mindri ca Romania a dat dupa zeci de ani o noua campioana europeana. La Opera, Kobborg a reusit si el sa umple sala Operei si sa readuca institutia pe prima pagina a celor mai prestigioase publicatii culturale din lume. Mai mult, spectacolele si balerinii de la Opera Bucuresti au reinceput sa iasa in lume, sa participe la miscarea culturala globala.

Pe scurt, si echipa de handbal, si echipa de la Opera au inceput sa fie competitive, sa conteze pe piata globala odata cu infuzia de inovatie si nou. Intimplator, motoarele competitivitatii au fost doi danezi. Doi danezi in doua institutii operate si finantate de statul roman (CSM prin Consiliul Local Bucuresti, Opera Bucuresti – prin Ministerul Culturii).

Aici se termina insa similitudinile si incepe marele paradox. Paradox doar la prima vedere, pentru ca de fapt totul are o explicatie simpla.

La handbal nu exista nici o revolta impotriva strainilor, impotriva diferentelor salariale (inerente cind in echipa apar vedete internationale). Atita vreme cit echipa si clubul merg bine si beneficiaza de pe urma competitiei interne, pur si simplu nu conteaza aceste detalii.

La Opera insa, o factiune a autohtonistilor a reusit sa distruga in citeva saptamini tot ce se cladise in ultimii ani. O lupta interna pentru putere a dus la aparitia unui instrument pe care cu totii il voiam uitat: apelul la nationalism. Asa am vazut stupefiati cum asa-zisi oameni de inalta tinuta culturala, artisti cu pretentii, au inceput sa acuze ca strainul Kobborg face legea, ca isi permite sa aduca balerini straini, ca scoate romanii din spectacole, ca vorbeste in limba engleza la repetitii si spectacole. Totul, asezonat cu scrisori deschise agramate si patetice in care se facea apel la prevederi Constitutionale legate de obligativitatea folosirii limbii romane intr-o institutie de stat. O sfidare la adresa ideii de deschidere in cultura, n-are rost sa insist.

Care e explicatia celor doua atitudini diametral opuse? E simplu. In sport (chiar si cel romanesc, asa amarit cum e) ideea de competitie e primordiala. Sportivii romani pleaca la drum constienti ca zi de zi sint in competitie cu colegii lor si nu conteaza nationalitatea ori limba vorbita. Ei insisi viseaza sa se transfere la cele mai bune echipe straine, pentru faima si pentru bani. Competitia e in ADN-ul lor, chiar daca echipa la care joaca e finantata din bani publici sau privati.

La Opera insa, la fel ca si in alte institutii culturale finantate de stat, competitia nu e norma. Competitia e o sperietoare. Artistii (mai ales cei care s-au lansat in comunism sau au fost formati mental de acestia) traiesc intr-o continua admiratie de sine, intr-o lume care refuza innoirea si competitia. Blocati mental intr-o iluzorie virsta de aur a artei (artistii erau „oameni intre oameni” pe vremea comunismului, li se deschideau toate usile daca se dovedeau prietenosi cu regimul), acesti artisti au tentatia de a lupta pentru prezervarea unui sistem inchis. Chiar daca asta inseamna act artistic mai putin valoros, lipsa recunoasterii internationale, ba chiar bani mai putin pe total, pentru ei e mai sigur din punct de vedere psihologic. Orice zguduire a acestui status-quo (si Kobborg a reusit sa-l zguduie) e o provocare prea mare pentru ei. Asa se ajunge la rezistenta in fata reformei, la respingerea inovatiei.

Asa se face ca o mina de handbaliste (stiti miturile false despre capacitatile intelectuale ale sportivilor) au facut ca ca protestul cu accente xenofobe al „intelectualilor” de la Opera sa arate si mai ridicol decit a parut in prima faza.

Nu pot decit sa sper ca liderii revoltei de la Opera sa se uite relaxati la interviurile date in engleza de antrenorul Rasmussen, la confesiunea decenta privind propria sexualitate a portaritei braziliene (o, Doamne, va imaginati ce ar fi fost daca si Kobborg ar fi fost gay, ce strigate am fi avut din partea dacopatilor de la Opera?). Poate asa isi vor da seama cit de gresita e atitudinea lor si raul pe care il fac artei.

PS: E o discutie separata finantarea CSM Bucuresti. E corect ca o parte din bugetul Primariei sa mearga la sportul de performanta? E corect ca acesti bani proveniti din taxele platite de bucuresteni sa finanteze salariile jucatoarelor de top, sau ar fi mai bine sa fie investiti in echipe de juniori ori in educatie? Dar asta e cu totul alta discutie, si sint convins ca ar trebui sa avem o dezbatere si cu candidatii la Primaria Bucuresti pe aceasta tema.