Mesaj de 1 decembrie: pakistanizarea armatei şi serviciilor
Se zice că în Pakistan nu ţara are armată, ci armata are o ţară. Desigur, e un pic simplificator, pentru ca definiţia include şi alte instituţii de forţă, mai ales temutele servicii de informaţii, dar una peste alta corect. Marea familie a oamenilor care umblă în uniformă cu epoleţi (sau ţin una în dulap) cheltuie probabil jumătate din pateticul buget de vreo 20% din PIB pe care reuşeşte să-l strângă guvernul.
Exact nu se poate şti, pentru că multe activităţi ale complexului militaro-economic (CME) sunt extra-bugetare. Acesta deţine un sistem separat de educaţie, sănătate, locuinţe, loisir (cluburi), întreprinderi comerciale şi industriale. Practic, o viaţă separată. A intra în rândurile armatei sau serviciilor este echivalent cu a intra într-o mare famiglie, cu tot cu nevasta şi copiii, famiglie care se va ocupa de promovarea în carieră şi nevoile tale private, dar din care nu se iese decât cu picioarele înainte. Cum spune aici Anatol Leuven, armata e singura instituţie care funcţionează în Pakistan.
Politica, desigur, nu e printre lucrurile care funcţionează. Ea pare să fie o activitate recreaţională permisă într-un spaţiu bine delimitat de CME, îndeplinită de actori civili controlaţi şi aprobaţi de CME pentru roluri oficiale. Din când în când, dacă lucrurile dau să scape de sub control, CME încetează să mai fie „statul profund”, din umbră, şi devine statul la vedere – adică militarii preiau puterea. Incepe apoi o lungă şi incertă perioadă de „tranziţie către democraţie” în care actorii civili sunt re-disciplinaţi pentru rolurile lor.
Aceast model de guvernare în care „armata deţine un stat” nu e specific doar Pakistanului; el doar l-a perfecţionat la maxim. Multe ţări arabe care ţin să păstreze o faţadă de democraţie formală, de pildă Egiptul, l-au adoptat (cele care nu se încurcă cu democraţia, precum monarhiile din Golf, nu au nevoie de nici o faţadă), iar acesta nu se schimbă după cum ţara are relaţii mai reci sau mai calde cu Occidentul (ceea ce, când e vorba de armată şi Realpolitik, înseamnă SUA). Nici nu e vorba de profesionalism individual, care poate fi înalt sau scăzut: faptul că aceste armate sunt împănate cu absolvenţi de Sandhurst sau West Point nu le împiedică să fie politizate, corupte şi una peste alta ineficiente. Pentru că sistemul e cel care contează, nu calitatea umană.
N-ai cum să nu te gândeşti la acest model atunci când observi ce trendy a devenit în România de la o vreme încoace să treci prin structuri educaţionale gen Universitatea Națională de Apărare „Carol I” (instituţie complet diferită de Academia Tehnică Militară, Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” sau Academia Navală „Mircea cel Bătrân), Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Colegiul Naţional de Apărare, dar mai ales Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul”. Toate acestea, în România anului 2015, sunt entităţi independente de cercetare şi ştiinţă avansată pe deplin recunoscute, încadrate cu sute de cadre bine pregătite care ţin cursuri la nivel de top. Faptul că nu aţi auzit de ei nu înseamnă că ei nu există.
Ca şi în Pakistan, datele exacte sunt greu de obţinut, deoarece serviciile nu doresc asta: vezi aici păţaniile colegei Melania Cincea. Insă o estimare rezonabilă pare să fie că primele două universităţi menţionate scot cam o sută şi ceva de doctori pe an, adică 5% din titlurile acordate anual în România. La asta mai trebuie adăugaţi cei de la Informaţii, cu regim special de unitate militară, după cum reiese din materialul Melaniei Cincea, unde cu modestie predă dl vicepremier Dâncu (altfel semnatar al unei declaraţii de non-colaborare cu serviciile), plus numeroşii absolvenţi ai Colegiului Naţional de Apărare, cu statut post-modernist şi bolognez de „studii post-universitare”.
Se estimează că aproximativ 60-70 din parlamentarii civili ai României au trecut într-un fel sau altul prin aceste forme de socializare, împreună cu alte câteva mii care activează în administraţia centrală sau locală. Există un partid (UNPR) care obişnuieşte să meargă în campanie (şi guvernare) cu oameni în uniformă, cărora le promovează agenda.
Instituţii militare de educaţie elitista există şi în Occident: vezi aici West Point, Sandhurst sau Saint Cyr. Dar curricula lor indică limpede care e scopul: recrutarea unor tineri super-selectaţi, cu aptitudini, pentru a-i forma în domenii de tehnică militară, leadership şi domenii conexe. Specializările ulterioare, inclusiv la nivel de doctorat, pe care puţini din ei aleg să le urmeze, sunt făcute în universităţi civile de top, eventual cu susţinere financiară din partea armatei care i-a angajat. In general, cele mai bune departamente de Defense Studies sau Istorie Militară le au marile universităţi civile, unde exista mereu şi doi-trei ofiţeri activi între cursanţi, deoarece o academie militară nu poate avea masa critică de expertiză pentru a susţine aşa ceva. Ce să mai vorbim de limbi străine, relaţii internaţionale, ITC sau alte materii tehnice; sau, pentru cei din poliţie, de domenii speciale în Drept sau Criminalistică? Este evident că toate aceste supra-specializări (pentru un ofiţer) trebuie făcute în universităţile civile pentru cele câteva duzini de cadeţi care vor studii post-universitare.
Paradoxul românesc este că în deruta post-revoluţionară totul a fost răsturnat şi arată ca o piramidă cu fundul în sus: pe umerii claselor de absolvenţilor legitimi, care chiar vor să ajungă ofiţeri de armată şi poliţie, s-a construit o întreagă reţea de recrutat civili trecuţi binişor de vârsta studiilor şi fără nici o intenţie de a mege pe front sau a se bate cu criminalitatea. In loc ca universităţile civile să preia şi să specializeze la nivel înalt tineri ofiţeri de armată şi poliţie, s-a pus în practică, absurd, opusul: o pleiadă întreagă de instituţii militarizate recrutează civili pentru a-i socializa întru exercitarea puterii. Ca în Pakistan, unde nu civilii educă şi folosesc armata atunci când cred de cuviinţă, ci militarii educă şi folosesc politicienii civili după cum consideră necesar.
Nu e clar ce învaţă oamenii ăştia la toate aceste academii şi colegii; după toate semnele, nu mare lucru, dacă ne apucăm să enumerăm absolvenţii lor de prestigiu, de la Udrea la Pandele, Calimente, Daciana sau Fenechiu. Nu trebuie să vă enervaţi pe o persoană sau alta, deoarece nici n-ar avea cine să le predea ceva, orice, la nivel occidental, construcţia având din start temelia strâmbă. Dar nici nu contează, din moment ce funcţia de bază a acestei morişti nu este educaţia, ci deschiderea de uşi în politică şi administraţia publică, în general la un nivel mult mai înalt decât ar permite competenţele stricte ale individului. O scurtătură pentru urcat în ierarhia politico-socială.
INTERVIURILE HotNews.ro