Scriitor sub comunism: Stefan Agopian, Dumitru Popescu-Dumnezeu si "Tezele din iulie"

Una dintre cele mai bune carti pe care le-am citit in ultimii ani despre experienta supravietuirii intelectualului in comunism se intituleaza “Scriitor in comunism (niste amintiri)” de Stefan Agopian, aparuta in 2013 la editura Polirom. Am citit-o cu nesat, m-a convins prin naturaletea desavarsita a exprimarii, prin formidabila capacitate de rememorare a unor timpuri in care pasiunea pentru scris se intrepatrundea cu o disperare cotidiana tot mai accentuata, iremediabila si ireversibila. Agopian surprinde mecanisme, institutii, evenimente aparent banale dar cu consecinte majore intr-o constructie memorialistica de o acuratete admirabila. Portretele unor Nichita Stanescu, Marin Preda, Mircea Ciobanu, Alexandru Paleologu si atatia altii definesc sensibilitatea rasucita si mereu amenintata a celor care alesesera sa scrie cat mai onest in comunism. Nicio nota falsa in aceasta calatorie prin coridoarele memoriei. Intelegem de ce oameni extraordinari au ajuns la disperare si si-au inecat amarul in alcool.

In recentul ei volum “Anii romantici” (Polirom, 2012), Gabriela Adamesteanu scrie si ea despre aceste betii proverbiale in care se prabuseau atatia din oamenii de litere pe care i-a pretuit. Nu degeaba i-a spus Matei Calinescu ca daca nu pleca din tara ar fi murit si el sub efectul bauturii. Suna paradoxal, dar a existat in lumea literara romaneasca si rezistenta prin alcool. O rezistenta care echivala cu auto-distrugerea. Dar mai ales , prin refuzul de a canta osanale micului tiran grotesc, cum l-a numit Arrabal pe Ceausescu.

Suna dur, dar au fost, cum scrie Agopian reluind cuvintele fiicei sale rostite in alte context, timpuri excrementale, “de cacat si de pisat” (p. 328). Utopia comunista era una apocrifa, sufocanta, esential mincinoasa. La polul opus rascolitoarei si atat de autenticei carti a lui Agopian, in “Romania Literara” din 20 iunie 1014,, fostul pontif al ideologiei oficiale, Dumitru Popescu, poreclit Dumnezeu, isi reia reflectiile menite sa exonereze sistemul pe care l-a servit cu atata macabru zel. Infiereaza “Raportul Final” al Comisiei Prezidentiale pentru Analza Dictaturii Comuniste fara a dovedi ca l-a citit. Prabusirea globala a comunismului nu-i apare drept consecinta insanitatii proiectului insusi, respins de masele in numele carora a fost pus in practica, ci ca rezultat al unei lupte planetare intre “socialism” si “capitalism”. Fostul secretar al CC al PCR, presedinte al Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, rector al Academiei “Stefan Gheorghiu”, romancier, jurnalist si poet al ceausismului triumfator, denunta “stilul pamfletar-trivial in care este creionat in continuare portretul fostului regim comunist”. Ma intreb ce-ar avea de spus Dumitru Popescu despre filmul “Walesa” al lui Andrzej Wajda. Ar spune oare ca sindicatul liber si auto-guvernat “Solidaritatea” a fost o creatie a “fortelor imperialiste”?

Se pronunta ritos in favoarea “obiectivitatii sociologice”. Il indemn sa citeasca lucrarile unor Robert Conquest, Martin Malia, Stephen Kotkin si Alain Besancon. Ii sugerez sa citeasca volumul lui Stefan Agopian. Da, scriitorii sub comunism o duceau mai bine decat oamenii de rand. Dar cuvantul se ofileste in absenta libertatii, iar intelectualul carua i se pune calusul in gura, direct sau indirect, se sufoca. Agopian il citeaza pe Ceausescu, prezentand nefastele Teze din iulie 1971: “Arta trebuie sa serveasca unui singur scop: educatiei socialiste, comuniste. In acest sens suntem pentru cea mai larga libertate de creatie, pentru cea mai larga exprimare a imaginatiei, dar in spiritul conceptiei noastre despre lume si viata. Cred ca este clar!” Scriitorul adauga: “Printre multe alte griji, comunistii au avut-o si pe aia de a nu-i lasa pe artisti prea multa vreme in stare de trezie. Fiindca un artist pilit nu-si doreste decat sa se imbete ca lumea. Si ca sa aiba bani s-o faca temeinic, nu trebuie sa-l supere pe tatucul Partid”.

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro