"Ca sa nu mor bou"

Alexandru Dragomir era cu șapte ani mai tânăr decât Noica. A murit în 2002. În 1942-1943 a fost doctorand al lui Heidegger la Freiburg. Era un „răsfățat” al profesorului. După 1947 nu s-a mai îndeletnicit niciodată la scenă deschisă cu filozofia. A preferat tot soiul de travestiuri profesionale: a fost sudor la „Industria sârmei” și și-a sfârșit „cariera” ca economist la „ISCE Exportlemn”. A ratat „de puțin”, în 1959, arestarea în „lotul Noica-Pillat”. Filozofia a transformat-o într-o afacere particulară, practicată cu asiduitate după orele de serviciu și apoi, fără graniță de timp, după ce a ieșit la pensie.

Dragomir era singura „instanță” de care Noica „se temea”, singurul căruia-i dădea textele înainte de publicare și de ale cărui observații ținea cont. După moartea lui Noica, în 1987, Sorin Vieru, Andrei Pleșu și cu mine, rămași „orfani”, am fost „preluați” de Alexandru Dragomir (după o vreme ni s-a alăturat și Horia Patapievici). A început să facă cu noi „seminarii private” sau să ne țină prelegeri despre „crase banalități metafizice” (despre uitare, despre bărbat și femeie, despre autoînșelare, despre greșeală, despre trezitul de dimineață, despre istorie, despre firul de praf, despre progres, despre „ținutul urâtului-scârbosului”, despre bătrânețe, despre talent, despre minciună…) Cunoștințele lui de filozofie erau de prim ordin. Cita pe de rost din filozofii greci și germani cu trimitere la pagină. Dar părea că nu are obiceiul să scrie și că nici n-ar fi scris vreodată un text destinat publicării.

Într-o dimineață (era după 1990), ducându-mă la el acasă, pe strada Arcului, l-am găsit cu un caiet pe măsuța de lucru. „Aha, deci scrieți!”, am strigat triumfător, ca și cum l-aș fi prins făcând ceva necurat. „Și atunci de ce nu publicați?”, am continuat. – „Pentru că nu mă in-te-re-sea-ză!” – „Atunci de ce scrieți?” – „Nu scriu, în sensul în care înțelegi dumneata asta. Îmi iau note. Notez. Scriu pentru mine.” – „De ce?” – „De ce? Ca să înțeleg. Ca să nu mor bou!”

E cu putință dialogul?

Alexandru Dragomir mi-a dat primul senzația întâlnirii cu acel tip uman care își propune, cu o tenacitate programată și socotind că asta e suprema îndatorire a omului, să înțeleagă lumea cu mintea lui. De aceea își începea ziua cu o lungă plimbare prin piața de idei a omenirii. Dar cum poți alege, după ce ai vizitat o bună parte din tarabele culturii, exact acele idei care, strânse într-un ghem al minții, te fac să ajungi la o înțelegere care e mai aproape de adevăr decât de o erudiție găunoasă sau de o năroadă bătaie de câmpi? Noica avea un recurs prompt la delirul speculativ. Dragomir, la obligația morală de a înțelege lumea curățind în prealabil mintea care judecă de prejudecățile ei, dar deoptrivă de patimile sufletului și de trufiile eului. A sta pe gânduri în fața fiecărui gând, a nu lua de bună nici o afirmație primită de-a gata, a căuta la tot pasul demarcația fină dintre „a ști” și „a nu ști” erau pentru el elementele obligatorii ale unei diete spirituale sănătoase. Dragomir a fost ultimul (sau primul?) om de cultură de la noi preocupat de aflarea unui răspuns la întrebarea „ce înseamnă a gândi?” și de practicarea gândirii în puritatea actului ei.

Am să dau un exemplu. Dragomir și-a pus problema condițiilor în care e cu putință un dialog. Socrate fusese primul individ din specia noastră care fixase regulile lui „a sta de vorbă” cu un scop bine precizat. Este nevoie, le spunea el celor cu care intra într-o discuție, să ne întâlnim, după ce ne-am pus eurile în paranteză și am uitat de „dreptatea fiecăruia”, într-un loc aflat mai presus de noi și care ne înglobează pe toți. Condiția dialogului era atingerea acelei regiuni impersonale a spiritului, numită logos, „rațiune”, în care singurul lucru important e adevărul. Cei ce dialogau semănau cu o ceată de vânători cărora vânatul, odată capturat, le aparținea tuturor. Dar dacă e așa, se poate discuta cu oricine? Se poate porni la vânătoarea regală a adevărului cu vânători care, la plecare, au deja propriul lor vânat în desagă? Nu cumva există oameni blocați într-o prezumție de cunoaștere care îi face inapți pentru căutarea liberă a adevărului?

Cu aceste întrebări în minte, Dragomir ne-a făcut într-o zi inventarul categoriilor umane cu care dialogul nu e cu putință. Iată-l: „Clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox. – Comuniștii și extrema dreaptă. – Posesorii adevărului. – Fanaticii de orice fel. – Proștii care se cred deștepți. – Mincinoșii.”

Câte feluri de „a fi bou” există?

Pentru a afla ce trebuie să facem „ca să nu murim boi”, trebuie mai întâi să acceptăm că, oricum, ne naștem așa. Dar ce-i de făcut mai departe? Cei care ne poartă o vreme de mână (școala, familia etc.) nu reprezintă întotdeauna o garanție că vom ajunge să ne așezăm în viață pe picioarele noastre. Educatorii buni sunt la fel de rari ca geniile. Nu știm neapărat care sunt lucrurile care „se fac” și cele care, pentru nimic în lume, „nu se fac”, nici cum trebuie să evaluăm oamenii, și nici care este prețul vieții. Nu știm cum arată viața în toate cotloanele ei și nici ce loc anume avem să ocupăm noi în ea. Pe scurt, a fi „om adevărat”, a descoperi în tine vocația individualului și nu pe cea a unui exemplar de turmă, este un lucru mai presus de specialități profesionale și apartenențe sociale. Ne putem mântui cu toții de inocența noastră primară? Care sunt căile depășirii ei? Câte feluri ale lui „a fi bou” există?

Prima variantă e cea în care te naști bou și nu mai e nimic de făcut. Nu vei înțelege niciodată „mersul lumii”. Poți să ajungi chiar și un savant de renume, dar asta nu oferă garanții asupra faptului că nu ai fost, nu ești sau nu vei fi în eternitate analfabet existențial. Țin să subliniez că aici nu e vorba de nimic „incorect politic”. „Bou” nu e o invectivă, ci un mod lapidar pentru a numi instalarea în viață fără nici o răspundere față de tine însuți și față de semenii tăi. Poți să te naști și să rămâi bou, așa cum poți să te naști și să rămâi șchiop. Așadar, nu e vina nimănui dacă vei aparține acestei categorii și nimeni nu e acuzat sau pedepsit pentru asta. Chestiunea acestei nașteri nefericite e una de fatalitate, este pesemne una de hartă a neuronilor, de „osificare” prematură a lor, de încremenire într-o configurație sumară, de un har al prostiei pe care nimeni nu ți-l poate răpi, corija sau contesta. „Clasicul” problemei, Carlo M. Cipolla, economist cu studii la Sorbona și London School of Economics, a fixat într-o cărțulie care nu depășește cincizeci de pagini „legile fundamentale ale imbecilității umane”[1].

Autorul precizează de la început că legile imbecilității nu se adresează imbecililor, ci „celor care au de-a face cu ei”, în speranța, destul de șubredă de altfel, că ne-am putea apăra cumva, cunoscându-i legile, de efectele devastatoare ale imbecilității. Imbecilii, spune Cipolla, reprezintă un „grup de indivizi ce fac, la rândul lor, parte din neamul omenesc. Acest grup este mai influent decât Mafia, decât complexul militar-industrial, decât comunismul – este vorba de un grup neorganizat, neconsfințit, care nu are nici conducător, nici președinte, nici reguli, și care reușește totuși să opereze în perfectă armonie, ghidat parcă de o mână nevăzută…”. Acest grup, precizează Cipolla, este „una dintre cele mai puternice și întunecate forțe ce împiedică fericirea și progresul omenirii.” Imbecilul, spre deosebire de răufăcător (care face rău altuia, dar câștigă el), este un individ care face rău altor persoane, fără să câștige însă nimic din răul făcut. În contact cu un imbecil, toată lumea pierde. El este opusul absolut al inteligentului care, prin ceea ce face, câștigă și el și-i face și pe ceilalți să câștige. Cu cât cantitatea de imbecili e mai mare într-un grup, cu atât cei inteligenți vor plăti un preț mai mare. O să vă las pe dumneavoastră să descoperiți legile imbecilității, deschizând cartea lui Cipolla. Mă rezum să reproduc aici prima dintre cele cinci legi: „Numărul indivizilor imbecili în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea”.

Vom da deci deoparte cazul bovității înăscute, pentru că aici nu se mai pune problema dragomiriană a lui ce s-ar putea face pentru a nu muri bou. Nu se mai poate face nimic. Din calea unui inocent abisal nu poți decât să te ferești, fiindu-ți milă de el și de tine în aceeași măsură. Și rămân atunci, după părerea mea, doar două lucruri care dau o șansă pentru mântuirea de această insuficiență nefastă.

Primul l-aș numi „trecerea de la faza de pom sălbatic la cea de pom cultivat”. Educația, așadar. Ține de evidență să spui că nu poți face o casă bună cu cărămizi proaste și o societate civilizată cu indivizi needucați. După 1990, Finlanda a trecut în fruntea țărilor civilizate ale Europei, alocând educației cel mai mare procent din buget. O prietenă care s-a întors recent din Africa de Sud îmi spunea că guvernul Mandela a avut trei priorități: 1. Educație; 2. Educație; 3. Educație. Rezultatul după două decenii: cele mai inteligente și competente discuții pe care le urmărise la televizor în sejurul ei de la Johannesburg aveau ca protagoniști pe cei ce suferiseră, decenii la rând, de pe urma segregației rasiale: aparțineau populației de culoare. Orice individ care nu este un imbecil caracterizat, în sensul lui Cipolla, poate, educat fiind, să facă pasul de la „mărul sălbatic” la „mărul cultivat” și să nu moară bou. Kant a numit chestia asta „ieșirea din minorat”. Deși, spune Kant, „este atât de comod să fii minor”, orice om poate, prin efortul „iluminării”, să ajungă să-și folosească capacitatea de înțelegere fără să recurgă la ghidajul altuia.

Primul lucru de făcut pentru mântuirea de bovitate ține așadar de o toaletă spirituală. Omenirea ar câștiga enorm dacă și-ar asuma analogia care există între toaleta corporală și cea spirituală: așa cum e de preferat să nu ieși pe stradă oricum (murdar, cu părul vâlvoi, nespălat pe dinți sau puțind), ar fi de preferat să mânuiești limba corect, să ai dicție, să ai un vocabular bogat, să nu faci sofisme, să știi să asculți, să ai umor, să înțelegi ușor, să te exprimi clar, să poți purta o discuție agreabilă, să pronunți corect numele străine etc. Și, în cele din urmă, să vrei să înțelegi lumea „ca să nu mori bou”.

Se impune însă aici o precizare. Nu puțini gânditori, fascinați de seducția distribuției echitabile a rațiunii în specia umană,[2] au ignorat atât figura imbecilității, cât și faptul că, în cazul ei, educația nu poate decât un singur lucru: să transforme un imbecil needucat într-unul educat. Altfel spus, limita educației, a „iluminării”, a maturizării este imbecilitatea însăși. Educația nu poate anula imbecilitatea odată ce ea există. Ea poate fi o pre-condiție pentru pierderea inocenței tâmpe, și nicidecum o garanție de anulare a ei. Un bou educat nu e mai puțin un bou. Când Dragomir îmi spunea că nu vrea să moară bou, subînțelegea faptul că, în cazul lui, existau unele certitudini referitoare la faptul că efortul de a înțelege ar fi urmat să dea rezultatele dorite.

A doua variantă a lui „a fi bou” privește cazul oamenilor inteligenți care se prostesc în urma întunecării minții pe baze afective. Un important neurolog contemporan (Antonio R. Damasio, Eroarea lui Descartes. Emoțiile, rațiunea și creierul uman) a arătat că dacă rațiunea noastră ar fi „pură”, adică lipsită de ingrediente emoționale, ea și-ar pierde capacitatea de a lua hotărâri juste, pe scurt, și-ar pierde eficacitatea existențială. Trebuie examinat de fiecare dată când anume componenta afectivă a rațiunii este benefică (de la mania, pasiunea erotică platoniciană care înaripează și pregătește sufletul pentru fapte mărețe, și până la paulinicul „dacă iubire nu e, nimic nu e”), și când anume ea devine orbire care blochează drumul minții în efortul ei de a distinge falsul de adevăr. Altfel spus, poate un om, oricât de inteligent ar fi, să nu-și piardă rațiunea și să rămână „obiectiv”, atunci când e vorba de copilul lui, de iubita sau iubitul lui, de religia lui, de nația lui, de partidul lui, de echipa lui de fotbal, de opțiunile făcute în tinerețe etc.? De ce oare, te întrebi, terenul judecăților religioase, politice și naționale este cel mai tare expus distorsiunilor afective care pot ajunge să strice prietenii, să scindeze societăți, să provoace războaie, să-i așeze pe oameni sub regnul urii și să-i împingă la crimă? Cum poate, de pildă, o religie a iubirii să devină, pe parcursul istoriei ei, una a urii și a crimei?[3]

De ce a-ți propune „să nu mori bou” este o îndatorire morală

Și, aici, stă la pândă drama democrațiilor. Toată lumea având drept de vot în virtutea unei prezumate egalități a indivizilor care aparțin speciei (egalitate reală a drepturilor, dar nu și a dotărilor pe baza cărora se fac judecățile), se poate întâmpla ca numărul imbecililor (educați și needucați) și al indivizilor orbiți de pasiuni funeste să fie mai mare decât cel al inteligenților capabili să se cenzureze afectiv. Rezultatul va fi o societate în derivă, în care cei inteligenți (și minoritari) vor suferi, laolaltă cu imbecilii și distorsionații afectiv (majoritari), efectele opțiunilor imbecililor și distorsionaților afectiv. Toată societatea, cu excepția răufăcătorilor rămași nepedepsiți (în această schemă nu e luată în calcul categoria ticăloșilor – a „răufăcătorilor”, potrivit nomenclatorului lui Cipolla –, adică a celor incapabili să calculeze cu binele celorlalți), va suferi de pe urma celor care decid și votează în concordanță cu o eclipsă totală sau pasageră a inteligenței. Altfel spus, democrația trebuie să-și asume ca pe un element fatal nivelul de înțelegere a lumii pe care l-a atins o societate. Iar când nivelul acesta este scăzut, căderea minorității înțelegătoare în sclavia răufăcătorilor și a inocenților manipulabili este un rezultat scontat.

Concluzie – Ideea lui Dragomir că datoria față de ceilalți începe cu datoria pe care o ai față de tine însuți, formulată de el în maniera dezinvoltă a lui „ca să nu mor bou”, se întâlnește (dezvăluindu-și întreaga încărcătură morală) cu titlul celebrului eseu din 1915 al lui John Erskine, The Moral Obligation to Be Intelligent. Nu cumva, în tabla virtuților, trebuie să punem la loc de cinste inteligența? se întreabă Erskine. Dacă există o „virtute a inteligenței”, nu cumva complacerea în minorat și imbecilitate, cu iradierea ei negativă asupra tuturor semenilor tăi, este un păcat? Dacă e adevărat că binele și răul unei societăți depind în întregime de prostia și inteligența fiecărui membru al ei, atunci „ca să nu mor bou” devine un imperativ etic suprem. Și atunci vor fi totdeauna vinovate două categorii: 1.Cei ce ar fi avut condițiile intrinseci pentru a se dezbăra la timp de inocența acută (ignoranța existențială și politică), dar care n-au făcut nimic pentru asta. 2. Cei care au suferit „din mers” trauma deraiajului afectiv, pierzându-și, temporar sau definitiv, discernământul rațiunii.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro