Inapoi la confruntarea sferelor de influenta? Relatiile UE – Rusia – SUA
La aproape două decenii şi jumătate de la încheierea Războiului Rece, Moscova refuză să înţeleagă că nu îi mai este recunoscut „dreptul la sferă de influenţă” în Estul Europei. Ceea ce Churchill şi Roosevelt i-au acceptat lui Stalin în 1944 a fost anulat în 1989, fiind retras de jure şi de facto prin voinţa clar exprimată a est-europenilor şi totodată prin desfiinţarea Uniunii Sovietice, a Tratatului de la Varşovia şi a C.A.E.R. Acea ordine mondială postbelică (abuzivă şi injustă faţă de ţările de dincoace de Cortina de Fier) nu mai există, din fericire. Paradigma gândirii politice ruse a rămas însă, pe fond, aceeaşi.
Dat afară pe uşă cu arme şi bagaje, ursul siberian vrea acum să reintre pe fereastră în casele micilor naţiuni din regiune, cu tot felul de oferte geostrategice şi „promoţii” la gaz. Propria taiga nu-i mai ajunge şi nimic nu-i mai dureros în viaţă decât amintirea puterii pierdute. Chiar dacă nimeni nu o vrea alături, ca mare putere „protectoare” (cu excepţia, poate, a Belarusului, dar de acolo nu avem date reale despre opţiunile cetăţenilor de rând, ci doar despre politica regimului autocrat de la Minsk), în primul rând datorită idiosincraziilor cultural-istorice locale şi a incompatibilităţii cu spaţiul civilizaţiei occidentale la care aceste ţări au aderat sau doresc să adere, Rusia post-ţaristă şi post-comunistă (dar încă pre-modernă şi pre-liberală) nu se poate împăca nici în ziua de astăzi, vedem bine, cu locul oarecum banal pe care politica internaţională actuală pare că i l-a rezervat.
„Reîncărcat” recent cu glorie, datorită şovăielilor şi ezitărilor administraţiei Obama pe diferite dosare sensibile (au contat în special lipsa de acţiune şi de soluţii efective pentru Siria, dar şi dezangajarea strategică americană din Europa, ca să nu mai vorbim de scandalul interceptărilor şi de sursa Snowden), Vladimir Putin a pornit o vizibilă ofensivă politico-diplomatică şi economică de reprofilare a Rusiei ca mare putere globală. Şi, ce este chiar mai contondent pentru regiunea noastră, un demers de recuperare a sferei de influenţă de la est de Prut. Mai rămâne ca Barack Obama să negocieze cu Rusia scutul american anti-rachetă din Estul Europei şi să diminueze în continuare extraordinara valoare simbolică şi strategică pe care a avut-o proiectul la lansarea lui în discuţia politică, în 2002, în timpul administraţiei republicane, ca tabloul abandonării regiunii să fie total.
Oarecum paradoxal, perspectiva unei eventuale negocieri la Conferinţa Geneva II privind o nouă putere în Siria şi pierderea bazei militare ruse de la Tartus i-au creat preşedintelui de la Kremlin sentimentul că este îndreptăţit să primească, la schimb cu pierderea influenţei asupra Damascului şi Sud-Estului Mediteranei, mai mult spaţiu de manevră în Estul Europei, părăsit acum de orice interes american.
Vecinătatea vestică a Rusiei, practic „periferia” continentului european, a devenit în ultimii doi ani poligonul simbolic al competiţiei strategice cu Uniunea Europeană. Eşecul greu de uitat din vară al proiectului Nabucco West destinat Coridorului European Sudic, determinat de un troc ruso-azer de ultim moment (Gazprom s-a retras în faţa Socar la licitaţia pentru achiziţionarea companiei greceşti DESFA), un deal acceptat tacit de Statele Unite, poate pentru stimularea interesului european faţă de gazele de şist, a fost doar un trist episod al bătăliei pierdute de Bulgaria, România, Ungaria şi Austria pentru asigurarea alternativei la gazul rusesc. Dar a fost şi o primă mare confirmare a greutăţii politice a lui Putin, liderul care a ironizat de la început „proiectul Uniunii Europene care îngroapă ţeavă în pământ”, atâta timp cât „prin Nabucco n-o să curgă niciodată gaz”. Semnalul încordării muşchilor în Europa de Est era dat iar lucrurile erau abia la început.
Bruxelles-ul încearcă acum, pe final de mandat, să deconteze o victorie internaţională notabilă (altminteri a fost un „cincinal” european de coşmar!) şi să transforme Summitul de la Vilnius într-o festivistă poveste de succes, privită ca un avans istoric spre cel puţin trei ţări din cele şase ale Parteneriatului Estic, program lansat în 2009 de echipa Barroso: Ucraina, Republica Moldova şi Georgia.
Sunt voci, bune cunoscătoare ale temei est-europene, care anticipează că Ucraina, miza cea mare a Parteneriatului Estic, nu va semna până la urmă Acordul de Asociere iar Summitul de la Vilnius va fi un eşec, cu sau fără eliberarea Iuliei Timosenko, o adevărată tema capcană (exagerată şi neinspirată, spun eu) în care s-au încurcat europenii şi Kievul şi din care nu există practic ieşire onorabilă. Personal nu mă pot pronunţa acum asupra deznodământului, decizia finală nu a fost adoptată iar surprizele sunt posibile până în ultimul moment. Foarteprobabil Chişinăul va parafa Acordul de Asociere, dar oricum decizia privind semnarea va fi luată în noul context rezultat după alegerile europene din 22-25 mai 2014, posibil sub noua Comisie şi sub noul preşedinte al Consiliului European, dacă nu chiar cu un Parlament European blocat de ascensiunea partidelor eurosceptice şi populiste.
Chiar dacă, să presupunem, toate cele trei state indicate ar semna/parafa Acordurile de Asociere pe 28-29 noiembrie la Vilnius, tot vom număra alte trei state care nu au fost convinse să vireze spre Vest, rămânând prinse în schema cenuşie a unei Uniuni Euroasiatice din care nimeni nu înţelege altceva decât dependenţa de Rusia.
Belarus, Armenia şi, oarecum confuz, un Azerbaidjan frustrat în ultimii ani de lipsa de atenţie politică din partea Statelor Unite, sunt deja indiciile unui semi-eşec al Politicii de Vecinătate a Bruxelles-ului, la care adăugarea Ucrainei pe lista nefrecventabilă ar da imaginea devastatoare a incertitudinii regionale şi a umbrei grele a Rusiei la periferia Uniunii Europene. Moldova s-ar putea gândi atunci mai apăsat şi mai iute la cartea pro-românească şi pro-europeană, ca la un ultim tren de evacuare (unii îşi mai amintesc) înaintea unui nou lung ciclu al îngheţului.
Din păcate, trebuie recunoscut că lipsa de interes şi retragrea discretă a Americii din zonă (în opinia mea, o greşeală tactică pe care viitoarea administraţie republicană va trebui să o corecteze, dar plătind „costuri de întoarcere” crescute) nu pot fi deocamdată compensate de o Europă esenţialmente divizată politic, fără un grand vision pentru secolul XXI şi moale ca arsenal al instrumentelor strategice. Sunt de acord, în acest punct, cu analiza Der Spiegel de la 1 februarie a.c., cu ocazia conferinţei anuale internaţionale de securitate de la München [1], că „vacuumul” de putere creat de asocierea incapacităţii Europei cu indiferenţa Americii poate avea consecinţe nefaste, pe termen lung.
Astăzi, când concurează mai acerb ca oricând în istoria post-Război Rece scenariile pentru redefinirea lumii multipolare de mâine, a accesului la resurse şi a relaţiilor de putere între state, Rusia şi strategii împietriţi de la Kremlin practică acelaşi joc vechi al sferei de influenţă împotriva voinţei oamenilor. În loc să declare că scutul american anti-rachetă sau extinderea NATO spre Est sunt o ameninţare la adresa securităţii Rusiei, oficialii de la Moscova ar putea lua în calcul o modernizare profundă a Rusiei, o descătuşare a potenţialului intelectual şi cultural al elitelor non-politice, o schimbare de esenţă a doctrinei oficiale, precum şi a caracteristicilor statului şi societăţii ruse. Ştiu, veţi spune: uşor de zis, greu de făcut, establishmentul politico-militar al Rusiei s-ar simţi în pericol şi s-ar opune practic oricăror reforme care s-ar îndepărta de mirajul controlului puterii, în interior şi în exterior.
INTERVIURILE HotNews.ro