Corespondenta VIDEO de la Cannes: Despre "Jimmy P.", psihanaliza si cinema de calitate, pe orice vreme

La Cannes ploua de rupe, iar umarul drept al lui Benicio Del Toro a pastrat picaturile de ploaie pana la finalul conferintei de presa cu „Jimmy P.”. Hotul de bijuterii n-a fost gasit, iar ieri s-a trezit si un domn istet sa traga cu arma in aer intr-o emisiune din platoul Canal + de pe plaja. Spuneam ca viata bate filmul? Arnaud Desplechin a adus la Cannes un film ai carui eroi sunt un indian american (Benicio Del Toro) si psihanalistul francez de origine maghiara, nascut la Lugoj, Georges Devereux (Mathieu Amalric). Ca fiecare, ne cautam pe noi insine in ceilalti. Cautati-va in noi azi dar, mai ales maine, cand vom avea o surpriza.

„Jimmy P. (Psychothérapie d’un Indien des plaines)” pleaca de la cartea lui Georges Devereux, „Psychothérapie d’un indien des plaines: réalités et rêve”, descoperita de Arnaud Desplechin intr-o librarie. Cartea a fost publicata in 1951, dupa ce Devereux incheiase psihoanaliza unui indian Black Foot pe nume Jimmy Picard, internat intr-un spital militar psihiatric din Kansas in 1948, dupa ce manifestase simptome care i-au facut pe medici sa creada ca e schizofrenic.

Un medic pe nume Georges Devereux este adus de la New York pentru a se ocupa de caz, iar acesta – sub pretextul unei abordari antropologice, incepe sa stea de vorba cu Jimmy, iar dialogul care se transforma in obisnuinta, pe urma in prietenie, ii ajuta sa patrunda adanc in subconstientul lui Jimmy, ajutandu-l sa identifice rana.

Trailer

Nu stiam ca Georges Devereux (1908-1985) fusese nascut la Lugoj. De fapt, inainte de a vedea filmul lui Arnaud Desplechin, nici nu auzisem de Georges Devereux. Nici cand personajul interpretat de Mathieu Amalric, despre care aflam ca e maghiar mutat in Franta, spune la un moment dat ca parintii lui s-au ascuns in timpul razboiului in Romania, nu m-am gandit ca ar vorba de Imperiul Austro-Ungar. Asa-mi trebuie daca nu vreau sa aflu nimic despre un film inainte de a-l vedea!…

Cum am facut inregistrarea imediat dupa film si conferinta de presa, nu veti gasi in materialul video aceasta informatie. Deci Georges Devereux se numea Győrgy Dobó si era evreu ungur botezat in 1933. Dar nu asta e important, desi noi, oamenii suntem, cum ar spune criticul de film Valerian Sava, „nombrilisti”, adica ne credem buricul Pamantului. De aceea ne cautam in tot ce ne inconjoara, in oamenii pe care ii intalnim, in locurile noi pe unde ne ducem – la Cannes, pe Luna; in trecutul si in viitorul nostru.

„Jimmy P.” face, intr-un fel, trimitere si la acest egocentrism si la aceasta, probabil, dificultate a omului de a relationa cu celalalt fara a nu se lua pe sine ca unitate de masura. E un film inteligent si extrem de delicat. Delicatetea e, poate, senzatia cu care ramai la sfarsit – delicatetea jocului lui Benicio Del Toro care da viata unui barbat opac la inceput, matahalos, dar fragil interior, pe care il deschide fara sa-l bruscheze.

Delicatetea lui Desplechin regizor si co-scenarist (alaturi de Kent Jones) care a intuit, citind cartea, legaturile dintre psihanaliza si cinema. Delicatetea de a fi construit o poveste in care mai mult sugereaza decat spune raspicat si in care prietenia e o chestie inefabila, la fel ca iubirea. Acestea sunt notiuni care nu se scot la aer pentru ca s-ar voala; sunt mult prea fragile si mult prea complexe pentru a fi puse in cuvinte.

E ciudat cum tocmai un film in care se vorbeste mult reuseste sa iti dea aceasta senzatie de inefabil. Filmul nici nu porneste propriu-zis decat in momentul cand demareaza psihanaliza, numai atunci el intra pe orbita si incet-incet, pe masura ce analiza inainteaza, fiecare cuvant, detaliu, vis devin vizibile simultan in structura psihanalizei si in cea a filmului. „Jimmy P.” e unul dintre cele mai inteligente filme despre psihanaliza si cunoasterea sinelui, si unul dintre cele mai delicate. Pe masura ce te indepartezi de el, substanta activa devine tot mai puternica. E genul de film pe care, dupa cum a spus Cristian Mungiu la conferinta de presa a juriului, e mai bine sa il vezi peste cativa ani sau, mai bine, sa vorbesti despre el la cativa ani dupa ce l-ai vazut.

La conferinta de presa Desplechin a si spus repede, asa cum spun timizii lucrurile importante: „incerc sa fac in cinema ce a facut Devereux in psihanaliza”. Nu se referea doar la faptul ca Devereux a democratizat psihanaliza nelasand-o sa se smochineasca in salonul burghezilor, ci si la simplul fapt ca, atunci cand nu faci film despre un moment care a influentat milioane de destine, ci despre un singur om care se descopera pe sine si se elibereaza, acest lucru e la fel de important ca un moment istoric.

Desplechin se referea si la capacitatea de a folosi o alta grila, un alt limbaj pentru a face film. Daca in „Un conte de Noel”, regizorul s-a descoperit ca cineast in jazz, acum el s-a cautat si s-a gasit in psihanaliza, iar jocul dintre cele doua e inteligent si rafinat, fara a fi nici o clipa pretentios, „intelectualoid” sau melodramatic.

Afis Festivalul de la Cannes 2013

Foto: festival-cannes.fr

Daca Mathieu Amalric a recunoscut la conferinta de presa ca a inceput o analiza tocmai pentru a-si intelege mai bine personajul, Benicio Del Toro a stat cu scutul mai ridicat, recunoscand la un moment dat ca „lucrurile devin prea personale”. Nu stiu cum s-au simtit alti jurnalisti, dar ceva plutea in aer. E adevarat, deasupra capetelor lor, sarutul dintre Paul Newman si Joanne Woodward de pe afisul festivalului avea ceva psihedelic.

Afisul e superb si pe lung si pe lat, dar numai pe lung iti da senzatia de elice, de imponderabil. De aici si frumusetea unui film, a unei clipe – din imposibilitatea de a defini fara teama ca ofilesti, din felul cum te transforma obligandu-te sa fii modest.