Cum ne pregatim pentru dezintegrarea ordinii occidentale? Nevoia de relatii bilaterale puternice
Nu e o bucurie să constatăm că am aderat la NATO şi Uniunea Europeană „la spartul târgului” dar trebuie asumat în timp util că aranjamentele politico-militare, economice şi strategice care au configurat lumea postbelică se redefinesc sub ochii noştri. Modelul bunăstării şi securităţii de ieri se clatină astăzi şi nu va mai fi valabil mâine. E nevoie mai mult ca oricând de inteligenţă strategică şi de alianţe funcţionale în „războiul global pentru resurse”. Spun din capul locului celor care mă citesc prima dată că sunt, prin formaţie academică şi experienţe profesionale, pro-european şi atlantist. Că sunt ataşat de valorile consacrate ale lumii occidentale şi de modelul democraţiei liberale mai mult decât de ipocrizia naţionalistă şi populistă din părţile noastre de lume şi de pretutindeni unde există. Dar sunt în primul rând un intelectual liber, atent la schimbările adânci ale relaţiilor internaţionale din prezent, la semnalele care ne vin din toate părţile (trebuie doar să vrem să le decriptăm) şi care vorbesc în stiluri şi limbaje diferite (politic, strategic, economic, cultural, tehnologic) despre o lume multipolară, competitivă, instabilă (cu incertitudini şi riscuri multiple) şi posibil conflictuală.
Ştiu aşadar că acest articol va stârni dezaprobarea celor care fac parte sau promovează ca datorie profesională, într-un fel sau altul, tezele actuale ale establishment-ului politico-diplomatic. Este firesc: niciun oficial al unui stat membru al clubului nu poate cocheta cu ideea de a pune cel puţin în discuţie perspectivele unei disoluţii a ordinii occidentale postbelice. Dar cum eu am privilegiul de a fi un comentator liber al politicii internaţionale şi de a mă raporta la analize şi comentarii independente (dar nu mai puţin credibile) care apar în lume, pot scrie „out of the box” despre lucrurile care deja se întâmplă în jurul nostru, să semnalez pericole care se profilează (am făcut-o în intervenţii trecute şi o voi mai face), să mă alătur celor care propun reflecţii şi soluţii alternative, în ideea că un Plan B nu poate decât să te întărească.
Dispariţia Uniunii Sovietice la începutul anilor ’90 (implicit a ameninţării sistemice din timpul Războiului Rece, care a ţinut Occidentul unit, din 1945 până la victoria asupra comunismului), apoi încheierea confuză a celor aproape două decenii de hegemonie a Statelor Unite (petrecută gradual între 2003 şi 2008) a lăsat spaţiul democraţiilor nord-atlantice fără o opţiune strategică relevantă, fără un obiectiv de perspectivă imediată sau îndelungată, fără liant şi fără o idee esenţială, mobilizatoare, care să inspire noile generaţii de europeni şi americani. Însăşi paradigma integrării euro-atlantice, care a animat întrucâtva epoca post-Război Rece sfârşind prin a conecta Europa Central-Răsăriteană la sistemele economice şi de securitate ale Vestului, şi-a atins se pare limitele şi şi-a epuizat energiile unificatoare. Din fericire pentru noi, suntem astăzi în interiorul lumii occidentale, un vechi vis local împlinit (chiar dacă, din multe puncte de vedere, la perifieria ei, dar totuşi înăuntru) iar graniţa care separă formal lumea civilizată şi integrată de cenuşiul sărăcăcios şi primitiv al Estului, chiar dacă nu atât de rigidă, abruptă şi sumbră ca până în 1989, s-a mutat pentru multă vreme de acum înainte pe frontiera noastră nord-estică. Este, în fond, o restauraţie istorică: întotdeauna am fost la periferie, la marginea tuturor imperiilor din care am făcut parte (spre norocul sau ghinionul locuitorilor acestei regiuni, după caz) dar acum cel puţin suntem în „ultimul vagon” al convoiului occidental.
Am obţinut accesul la formele de organizare ale ordinii nord-atlantice târziu, când lumea a început din nou să se schimbe. Fără un duşman care să ameninţe serios sistemul, NATO şi-a pierdut mult din relevanţa (aproape fundamentală pentru ideea de Occident), pe care a avut-o de la înfiinţare, şi se zbate astăzi în discuţii sterile despre „noul concept” şi despre nota de plată a securităţii colective, pe care americanii nu mai vor s-o suporte singuri iar europenii nu sunt dispuşi să o asume. La rândul ei, Uniunea Europeană extinsă nu mai este ceea ce a fost cândva, un club select al economiilor dezvoltate şi al societăţilor bunăstării avansate la care priveam în copilărie sau studenţie „peste gard”, ca la o garanţie magică a prosperităţii şi succesului individual. Cu un şomaj masiv şi cu perspective de creştere economică modeste, cu un trai scump şi cu dezacorduri politice interne severe, Uniunea se confruntă mai nou cu spectrul dezintegrării, al naţionalismului şi al populismului, cu indiferenţa Americii, cu ridicarea economiilor emergente din Asia-Pacific, cu autosuficienţa şi mediocritatea propriei prestaţii în politica externă şi de apărare comună.
În condiţiile restructurării relaţiilor internaţionale, respectiv ale scăderii relevanţei NATO şi chiar a Uniunii Europene ca determinanţi ai jocului de putere şi ai standardului de viaţă în lumea de astăzi şi de mâine, ar trebui să ne întrebăm urgent cum ne pregătim politic şi economic pentru dezintegrarea lumii occidentale (ruperea Americii de Europa privită ca ansamblu şi fragmentarea continentului nostru în cel puţin două-trei grupuri de ţări cu „viteze” economice diferite, cu alianţe bazate pe interese negociate), o perspectivă care nu trebuie privită apocaliptic ci realist, tehnic şi cât se poate pragmatic. O fac şi alţii de câţiva ani buni: americani, britanici, germani sau francezi deopotrivă, care, membri fiind în ambele organizaţii, nu se sfiesc să dezvolte în paralel strategii pentru a face faţă nevoii crescute de resurse pe o piaţă tot mai competitivă. Lumea este mai mult decât Occidentul şi asta trebuie să aflăm şi noi cât se poate de repede.
A repeta cu orice ocazie, festivă sau nu, că „obiectivul nostru fundamental este consolidarea rolului de membru NATO şi al Uniunii Europene” este desigur un principiu corect pentru un membru junior dar s-ar putea să nu mai fie suficient în ziua de astăzi. Trebuie depăşită faza comodă a clişeelor, trebuie lărgit şi îmbogăţit orizontul de analiză strategică, trebuie gândit creativ pe piaţa globală a resurselor, desigur păstrând nenegociabil ataşamentul la valorile şi principiile democraţiei liberale. Avem nevoie aşadar de un fine tuning al demersurilor politico-diplomatice şi de o relaţionare economică mai inteligentă, de accente şi reglaje fine spre pieţe care au potenţial de creştere, avem nevoie de recrearea unui sistem de relaţii bilaterale (spuneţi-le cum vreţi: alianţe sau parteneriate)puternice, efective şi nu doar pe hârtie.
S-a văzut şi se vede paradoxul că, deşi este membru al ambelor organizaţii ale ordinii euro-atlantice, România are relaţii bilaterale de slabă calitate, nesubstanţiale, cu excepţia notabilă a relaţiei politico-militare şi strategice cu Statele Unite. Dar Berlinul? Dar Parisul? Dar Londra sau Haga? Dar Varşovia? Dar Ottawa? Acestea şi probabil multe alte relaţii bilaterale sunt cele care îţi dau sau nu forţa de a avea un cuvânt de spus la summit-uri, iar temelia unei poziţii influente se clădeşte în timp, prin munca văzută sau nevăzută din capitalele marilor puteri sau a celor emergente.
Iluzia că „nu mai avem nevoie de diplomaţie bilaterală” în cadrul clubului occidental pentru că „oricum ne vedem periodic la Bruxelles” nu poate fi astăzi lecturată decât ca expresia unei naivităţi politice specifice primilor ani de apartenenţă la structurile euro-atlantice şi falsei convingeri că dacă te baţi pe spate cu neamţul sau olandezul la dineuri şi îţi zâmbesc puţin, chiar eşti prietenul lor. Cu cât NATO şi Uniunea Europeană pierd din relevanţă pe plan global, cu atât devin mai importante relaţiile bilaterale.
INTERVIURILE HotNews.ro