Antipa – Human Body, expozitie a viitorului. Pentru eliminarea parazitilor din mintea tinerelor generatii

Se spune deseori că societatea modernă este o societate a informaţiei, iar economiile cele mai avansate şi productive, oferind cel mai înalt nivel de bunăstare şi securitate cetăţenilor lor sunt cele bazate pe cunoaştere. În realitate, însă, aş dori să conving cititorii că nu doar societatea românească ci chiar şi ţările mai dezvoltate, nu sunt decât la începutul unui proces de deschidere reală către cunoaştere, inovare, şi accesul universal la informaţie.

Expoziţia „The Human Body” a fost un test important al gradului de deschidere către această nouă realitate a societăţii moderne, şi din păcate controversa care a înconjurat-o, chiar şi în ţările unde nu a fost prezentată, arată că o mare parte din societăţile noastre sunt tributare încă unei mentalităţi primitive şi dogmatice, şi într-o închistare intelectuală devenită azi complet perimată. Ba mai mult, chiar realizatorii expoziţiei, înţelegând cu siguranţă barierele socio-psihologice retrograde cu care se va confrunta creaţia lor, s-au auto-cenzurat într-o mare măsură, pentru a contribui totuşi, gradual şi încet, dar sigur, la o deschidere treptată a mentalităţilor. Cu alte cuvinte, privind cu obiectivitate şi detaşare de orice preconcepţii arhaice, expoziţia este deja perimată, din punctul de vedere al valorii pedagogice, precum şi al forţei de a influenţa în bine mentalităţile tinerelor generaţii, către care a fost în mod evident orientată.

Pentru a explica, să privim peisajul informatic al vieţii moderne. În deceniile de după al doilea război mondial, există trei tendinţe fundamentale ale ştiinţei, economiei şi societăţii în general: acestea au devenit mai dinamice, mai interactive, şi mai inter- şi multi- disciplinare.

Această tendinţă se manifestă la nivel ştiinţific prin evoluţia conceptelor, tehnicilor şi instrumentelor de la cele statice, precum echilibrul termodinamic, clasificarea particulelor elementare şi a legilor fizicii, sau clasificarea speciilor sau patologiilor din medicina umană, către cele dinamice: studiul sistemelor dinamice complexe, studiul interacţiunilor complexe în acceleratoarele de particule sau laseri de mare putere, imagistica „in vivo”, pentru a observa comportamentul materiei vii, sau biologia sistemelor, pentru a înţelege ecosisteme complexe în continuă evoluţie precum pădurea ecuatorială, coralii, marile migraţii (animale sau umane), sau chiar climatul planetei în încălzire. Acest dinamism este transferat în toate sferele vieţii: o piaţă a muncii tot mai fluidă şi incertă, o geo-politică instabilă şi în flux continuu, unde vechi poli de putere sunt înlocuiţi de alţii noi, politica internă a multor state se depărtează tot mai mult de stabilitatea dihotomiei stânga versus dreapta, către o zonă pragmatică unde orice pare să fie posibil, remedii medicale precum antibioticele sunt în permanentă evoluţie pentru a rămâne cu un pas înaintea bacteriilor în continuă adaptare, şi exemplele pot continua.

Studiul sistemelor dinamice atrage după sine imediat şi o altă trăsătură fundamentală: interactivitatea. Nu se poate studia un sistem în mişcare, de orice natură ar fi el, fără a-l perturba, voit sau nu, fără ca observatorul să fie el însuşi implicat în observaţie. Acest element a devenit evident pentru prima oară la începutul secolului trecut, în contextul descoperirii fizicii cuantice. Un sistem cuantic dinamic este prin definiţie interactiv, şi viceversa. Între timp, în ultima sută de ani de la schimbarea de paradigmă pe care a constitutit-o fizicia cuantică, această abordare a devenit standard în majoritatea celorlalte domenii ştiinţifice, în special în studiul sistemelor biologice şi sociale, care astăzi pot fi nu doar observate, ci şi alterate şi perturbate în plină acţiune. Aceasta a condus la noile discipline care încep cu termenul „inginerie”. Este vorba de ingineria nucleară, ingineria genetică, ingineria socială, ingineria economică, ingineria financiară. Omul de astăzi nu mai este un spectator al marelui spectacol universal, dinamic şi viu, din care facem parte. Omul a devenit un participant, sau „jucător”, care poate altera universul prin propria voinţă.

Şi nu în ultimul rând, ajungem şi la ultima trăsătură fundamentală a societăţii bazate pe cunoaştere, şi anume multi-disciplinaritatea. Realitatea este că disciplinele sunt construcţii conceptuale umane, iar realitatea obiectivă nu este în niciun fel obligată să le respecte. A rămâne închis în compartimentalizări arbitrare este o garanţie a irelevanţei şi lipsei de flexibilitate şi deschidere intelectuală, în special în cazul copiilor, cei care vor făuri, şi vor trăi în adevărata societate a cunoaşterii, cea care va urma, şi în care noi, generaţiile la vârsta adultă în prezent, încă nu suntem pregătiţi să păşim. Aeasta s-a observat din controversele care au înconjurat expoziţia „The Human Body” în toate ţările în care a fost prezentată.

Revenind la observaţia iniţială, să încercăm să vedem expoziţia prin ochii acestei noi generaţii, copiii care s-au născut în era informaţiei, pentru care totul din jur este dinamic, interactiv, şi multidisciplinar. Ea este în mod clar inadecvată, fiind totuşi concepută de către şi pentru vechea generaţie, cea ale cărei rădăcini sunt încă strâns legate de un intelectualism închis şi arhaic.

Expoziţia a prezentat o serie de obiecte imobile, care puteau fi observate doar pasiv, şi care capturau doar o componentă îngustă a fiinţei umane: anatomia. Dar mai există o întreagă serie de alte aspecte, cel puţin la fel de importante, în special fiziologia, patologia şi psihologia. Pentru o experienţă pedagogică cu adevărat orientată către viitor, este necesară realizarea unei expoziţii unde copiii să poată interacţiona cu exponatele, pentru a explora cu adevărat nu doar funcţionarea unor sisteme fiziologice precum cel respirator, circulator sau digestiv, ci şi reacţiile psihologice ale exponatelor, asociate cu aceste interacţiuni dinamice (copiii ar putea îndepărta ei înşişi pielea exponatelor, şi secţiona diferitele ţesuturi, observând reacţiile). Spre exemplu vocalizările exponatelor, mimica feţelor şi limbajul corpului, eventualele încercări de a determina oprirea observaţiei interactive prin persuasiune (exponatele ar avea membrele ataşate pentru a nu le permite să interfereze cu procesul pedagogic), sau invocarea de către exponate a unor personaje mitologice de sorginte religioasă, toate acestea ar constitui un proces pedagogic apt de a pregăti noile generaţii pentru o viitoare societate a cunoaşterii şi a informaţiei, o societate cu adevărat deschisă şi dezrobită de preconcepţiile seculare încă larg răspândite în generaţiile aflate în prezent la maturitate.

Pentru a asigura un proces cât mai relevant, ar fi important ca specimenele umane expuse să nu provină din vecinătatea copiilor care ar beneficia de acest proces educativ, pentru a nu le influenţa deschiderea spre a absorbi noile informaţii. De aceea, ar fi preferabil ca exponatele să provină din societăţi depărtate, în special China, dar şi Africa sub-sahariană, triburi amazoniene, sau eventual chiar din ţări mai apropiate, atâta timp cât clasa socială a exponatelor este mult inferioară clasei sociale a copiilor, pentru ca aceştia să considere procesul pedagogic unul cât mai natural. În mod evident această preocupare faţă de eficienţa şi naturaleţea procesului a jucat un rol important şi pentru creatorii actualei expoziţii. În următoarele iteraţii ale expoziţiei, acest element trebuie să fie extrem de bine controlat, pentru a nu provoca un şoc copiilor, care s-ar putea regăsi pe neaşteptate în faţa unei rude, poate mai îndepărtate, şi cu care nu au fost în contact o perioadă mai lungă de timp. Aceasta ar putea dăuna asimilării de cunoaştere.

Evident că aceste expoziţii, şi cursuri, ar trebui generalizate în toate şcolile, cu susţinerea Ministerului Educaţiei. Însă ele ar genera costuri semnificative, şi orice contribuţie pentru a face procesul sustenabil ar fi binevenite. În acest sens, corpurile specimenelor expuse, odată procesul educativ încheiat, ar putea fi folosite în diferite scopuri productive: grăsimea ar putea fi convertită în săpun sau alte cosmetice, fiind larg cunoscut faptul că echilibrul mineral face ca cel mai bun săpun să provină din grăsime umană. Restul materialului organic, foarte bogat în proteine, ar putea fi folosit ca hrană în fermele zootehnice, realizând şi o creştere a competitivităţii industriei agro-alimentare româneşti pe piaţa europeană şi internaţională. Dealtfel, chiar şi în prezent numeroase corpuri umane perfect sănătoase rezultate din accidente rutiere, sau avorturi, rămân nevalorificate, datorită aceloraşi blocaje psihologice iraţionale.

Este important de subliniat un ultim aspect extrem de interesant, şi neaşteptat. În cele de mai sus am menţionat importanţa desprinderii de închistarea intelectuală şi dogmatică caracteristică veacurilor trecute. Dar nu toate veacurile au avut parte de aceeaşi închidere intelectuală care caracterizează ultimele 4-5 secole (în special de după Renaştere) şi nu toate regiunile pământului sunt şi în ziua de azi îngheţate în această iraţionalitate refractară la cunoaştere. Am putea oferi trei exemple extrem de instructive.

Primul este cel al vechii civilizaţii greceşti. Atenţie, aici nu ne referim la perioada clasică, mai cunoscută publicului, ci la perioada care a precedat-o. Este vorba de era descrisă în marile epopei homerice, Iliada şi Odiseea. Citind aceste capodopere ale literaturii universale, putem dobândi o cunoaştere extrem de detaliată şi practică nu doar a anatomiei umane (descrieri detaliate ale diferitelor moduri de dezagregare a corpurilor umane pe un câmp de luptă preistoric) ci şi a fiziologiei şi psihologiei asociate. Moartea eroilor şi sângele sau alte secreţii corporale ţâşnind sau prelingându-se din diferite sectoare ale corpului, sunt descrise în tandem cu istoria şi contextul social şi familial al exemplarelor respective, pentru a ajuta cititorul să înţeleagă şi ultimele gânduri, sau chiar cuvinte, ale acestor „exponate” antice. La sfârşitul lecturii, cititorului i s-a operat în mod foarte eficient o modificare a percepţiei: în locul fiinţei umane, aşa zis „însufleţite”, cu o „valoare intrinsecă”, cititorul este re-educat să perceapă nimic altceva decât un asamblaj temporar util de materie organică în lentă dar inevitabilă descompunere. Deschiderea intelectuală a acestei perioade preistorice este evidentă, şi este doar umbrită de tendinţa imobilizantă care a caracterizat civilizaţia greacă clasică şi târzie, mai cunoscute publicului modern datorită accidentului istoric al păstrării unui volum mai mare de documente. Dar chiar şi această civilizaţie decăzută, încă mai păstra unele elemente de deschidere intelectuală, cu siguranţă relicve ale perioadei luminate premergătoare, cum ar fi sodomia infantilă sau sclavagismul.

Un caz similar, mai apropiat de era prezentă, este perioada de largă deschidere intelectuală care a urmat colapsului imperiului roman apusean. În această perioadă glorioasă de aproape 1000 de ani, care s-a încheiat din păcate odată cu Renaşterea, lipsa de inhibiţii dogmatice ale oamenilor este larg cunoscută, tinerele generaţii fiind expuse, încă de la cele mai fragede vârste, la lecţii dinamice, interactive şi multidisciplinare de anatomie, fiziologie, şi psihologie, pe specimene umane vii, în cadrul şedinţelor săptămânale de execuţii sau „tortură” publică. Ghilimelele sunt menite să sublinieze caracterul subiectiv al acestui termen introdus în perioade ulterioare, în special după Renaştere, perioade în care oamenii şi-au pierdut capacitatea de a aprecia potenţialul formator al acestor practici, etichetându-le superficial şi arbitrar cu termeni depreciativi precum „tortură”.

Revenind în sfârşit în prezent, este încurajator să observăm că există zone ale lumii unde până în ziua de azi, deschiderea către cunoaştere este încă vie. Un excelent exemplu se referă la auto-cunoaşterea indusă tinerelor fete din unele ţări mai emancipate al Africii sub-sahariene, unde explorarea şi cunoaşterea detaliată a propriului sistem reproductiv, inclusiv din unghiul psihologic şi mai ales comportamental, este realizată prin diverse proceduri de experimentare anatomică şi fiziologică. Evident, în contextul aşa-zisei civilizaţii occidentale, mai puţin deschise, aceste practici fascinante sunt subsumate subiectiv şi superficial unor etichete precum „circumcizie feminină”, sau chiar „mutilare genitală”, ignorându-se în totalitate caracterul profund formator şi pedagogic al acestor experienţe.

Este aşadar extrem de important pentru elitele intelectuale şi factorii de decizie să realizeze importanţa adaptării societăţii noastre la realităţile noului secol al cunoaşterii. Iar principalul obstacol şi exponent al forţelor retrograde rezistente la această evoluţie naturală, este tradiţia creştină, şi în special cea ortodoxă, mult mai activă şi mai prezentă în spaţiul public, în contrast cu omoloaga sa apuseană, din fericire demult retrasă complet din spaţiul public, cel puţin în ţările avansate ale Europei. Este important ca elitele intelectuale ale societăţii româneşti să fie unite pentru a lupta împotriva conceptelor desuete şi chiar toxice diseminate constant de acele segmente retrograde ale societăţii, precum „valoarea intrinsecă a vieţii umane”, „egalitatea a priori” a fiinţelor umane, indiferent de provenienţă, fie ea şi chineză, precum şi alte manipulări sordide precum „demnitatea umană”, „iubirea aproapelui”, sau, punctul culminant al panteonului psiho-criminal creştin: „smerenia”.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro