Dar, daca… ultimul mare mit al modernităţii: “permanenta creştere economică” cu corolarul ei – prosperitatea pentru toţi – a esuat
La patru ani de la începutul ei oficial criza continuă să fie o enigmă. La finele fiecărui trimestru marile (şi micile) economii îşi afişează cifrele; într-un trimestru acestea sunt mai mari (chiar dacă nu sensibil) decât în precedentul şi lumea începe a vorbi – uşurată – de “relansare”, dar optimismul nu durează mult: trimestrul următor curbele sunt descendente şi voci sumbre profeţesc adâncirea în “recesiune”. Nimeni – din mulţimea de “guru” ai finanţelor şi de laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie – nu pare a fi în măsură a ne spune, cât de cât credibil, când vom înceta a mai vorbi de criză. Se poartă discuţii savante despre semnificaţia unor cuvinte, despre variabile (vizibile şi ascunse), despre termeni care nu sunt inteligibili decât iniţiaţilor (dar pe care mass media îi preia tel quel) şi, în general, aşa cum se obişnuieşte, despre tot felul de aspecte punctuale care – ignorate în bilanţurile anterioare – modifică tabloul de ansamblu. Dar nimeni nu se dovedeşte capabil să răspundă întrebării – banale în simplitatea ei – pe care şi-o pune orice om: când se va sfârşi cu toate acestea?
În mod straniu, şi omul obişnuit şi laureatul Premiului Nobel pentru Economie sunt purtaţi de aceeaşi reverie: criza e un accident şi, mai devreme sau mai târziu, vom reveni la normalitate, adică la “creşterea economică”. Explicaţia cea mai simplă (şi, de aceea cea mai generală) a acestui accident spune că în mecanismul – raţional şi bine rodat – al “economiei de piaţă” s-au strecurat nişte corpuri străine (excroci, speculanţi, complotişti oculţi) care au gripat marea maşinărie. Depistarea şi izolarea lor (inclusiv la propriu), riguros instrumentată de state şi instituţii internaţionale, e prezentată ca fiind momentul cathartic în care economia devine conştientă de ea însăşi şi îşi asumă o autentică moralitate, menită a întemeia viitorul pe alianţa dintre prosperitate şi “transparenţă”. Astfel, dând la o parte aceşti intruşi – şi oprind (printr-o legislaţie adecvată) accesul altora – totul ar “reveni la normal” şi avântul “creşterii economice” ar fi reluat. Din păcate, după patru ani, sunt prea puţine semne că problema economiei ar fi fost localizată şi cauterizată prin astfel de măsuri punctuale. Dimpotrivă, descoperim că nu e vorba de o problemă ci de o mulţime (practic indefinită) de probleme şi că – în epoca “globalizării” – localizarea lor e, efectiv, dincolo de puterile cele mai puternice la care ne raportam. Economia – în mod fatal mondială – seamănă tot mai mult cu un vertij care ne poartă fără să ştim încotro şi fără să ne (mai) putem opune.
În urmă cu câţiva ani lucrurile erau (sau poate dor păreau) simple: scopul economic (deopotrivă al indivizilor şi al statelor, cel puţin al celor din emisfera nordică) era prosperitatea. Ne aflam, mai mult sau mai puţin, în siajul ideologiei postbelice a păcii bazate pe prosperitate. Conflictele care aveau ca scop cucerirea şi jefuirea altor teritorii îşi dovediseră eşecul în ruina generală a Europei de la jumătatea deceniului cinci. Secătuite de oameni şi de resurse, ţările europene începeau să vadă altfel: logica extensivă a războiului tradiţional putea fi înlocuită de logica dezvoltării intensive pe care-o favorizau noile tehnologii (multe dintre ele fiind tocmai o creaţie a războiului). Statele Unite erau dovada vie că tehnologia şi organizarea ei “raţională” pot realiza o prosperitate care are ca efect surparea “idolilor tribului” şi transformarea maleficei violenţe comunitare în benefica concurenţă dintre indivizi. La ce bun ca oamenii să se mai încredinţeze ideologiilor de grup ale violenţei dacă fiecare putea obţine tot ce voia punându-şi în valoare, într-o permanentă competiţie, propriul potenţial? Şi ce pasiuni mai rămâneau la mâna demagogilor de ocazie dacă fiecare îşi putea satisface, prin propria muncă, toate dorinţele? Pentru prima dată în istorie, violenţa părea definitiv raţionalizată (căci atomizată) şi pusă în slujba dezvoltării şi a bunăstării. Astfel prosperitatea devenea garanţia inutilităţii războiului şi, implicit, a permanenţei păcii. Europa contemporană, unificată sub semnul fluidizării fluxurilor economice şi a maximizării profiturilor, este fructul acestei gândiri născute din ruina războilui.
La baza acestei construcţii (care se realizează simultan cu retragerea statelor europene din aventura – ce se dovedea tot mai păguboasă – a posesiunilor coloniale) se aflau două premise: mai întâi că economia (şi, pe cale de consecinţă, beneficiile ei) creşte constant, apoi că acestă creştere e motivată exclusiv de ceea ce constituie propriul definitoriu al Europei: raţionalitatea exprimată pe de o parte în inventivitatea tehnică, pe de alta în organizarea producţiei. Aici, evident, Europa nu se limitează la o realitate geografică, ci vizează întreaga parte nordică a planetei (inclusiv Statele Unite şi ţările – pe atunci – comuniste), hipostaziată ca fiind emisfera dezvoltării în opoziţie cu aceea sudică aflată încă în epoca conflictelor ce întreţin subdezvoltarea. Timp de şase decenii – cu interludiul crizei anilor ’80, dar şi cu relansarea consecutivă prăbuşirii comunismului – această schemă şi-a dovedit viabilitatea: a creat, la o scară nemaiîntâlnită, o prosperitate fără comparaţie în istorie. Accelerată la început, mai lentă apoi, această creştere părea a fi eternă şi a întrupa – în epoca post-ideologică – însuşi sensul istoriei. Acesta era fundalul pe care oamenii îşi proiectau acţiunile şi care dădea un sens făptuirii lor.
Ceea ce-am descoperit în ultimii ani (deşi am întrezărit şi înaintea lor) a fost că – aşa cum o spunea cu un veac în urmă Paul Valéry – “nous autres, civilisations, nous savons maintenat que nous sommes mortelles”. Mai înainte de toate, faptul că nu suntem singuri în lume. Deja atentatele din 11 septembrie ne arătaseră că “modelul occidental” nu e chiar atît de universal pe cât ne-ar fi plăcut să credem. La limita sudică a emisferei noastre am descoperit o altă lume, cu alte reguli, cu o altă logică pentru care logica noastră s-a dovedit – cel puţin în primul moment – inadecvată. O lume pentru care, în mod cert, sensul istoriei nu se identifică cu realizarea prosperităţii prin liberă competiţie. O putem numi cum vrem, însă nu e deloc limpede dacă, dincolo de etichete, o înţelegem măcar aproximativ. Apoi a venit criza şi, încă o dată, lumea s-a lărgit. Am descoperit – cu neaşteptată surprindere – nu doar existenţa, ci şi statura “economiilor emergente”: China, India, Brazilia, Turcia. Timp de câteva decenii acestea au fost considerate secţiile de producţie primară ale unei economii care, în Occident, miza masiv pe sectorul terţiar (acela al serviciilor – în principale bancare, de inventică, de comunicare şi de interfaţă instituţională). Economiile emergente produceau – în cantităţi colosale – produse care, altfel, ar fi fost puţin tentante pentru economiile “dezvoltate”. Din mai multe raţiuni: mai întâi pentru că în emisfera sudică mâna de lucru e foarte slab plătită (după standardele europene), ceea ce favorizează scăderea preţului produsului finit şi creşterea valorii adăugate prin desfacerea lui. Ceea ce, aşa cum o ştim cu toţii – clienţi ai “Trois fois rien”-urilor pline de chinezării din toată lumea – aduce beneficii şi comerciantului şi cumpărătorului autohton. Numai că, şi n-am văzut acest lucru la timp, şi celui chinez: căci tocmai mica valoare a mâinii de lucru din ţara lui îi permite să acumuleze şi apoi să reinvestească pentru o mai bună productivitate – ceea ce e exact pattern-ul dezvoltării occidentale. “Delocalizând” producţia primară şi încredinţând-o zonelor în care munca e ieftină am creat condiţiile acumulării de capital şi a tehnologizării masive a lumilor pe care, până mai ieri, le consideram “înapoiate”. Ceea ce, evident, n-ar trebui să fie rău, ci dimpotrivă. Numai că toate acestea pun nişte probleme: în primul rând aceea că lumea sudică a “spart” monopolul occidental asupra tehnologiilor de vîrf. Ceea ce poate însemna nu doar că Asia se poate înarma într-un ritm care să determine crize geopolitice, ci şi că – fiind dispusă să plătească ceea ce Europa nu mai poate şi America nu e dispusă – lumea asiatică poate dobândi ea însăşi monopolul pe care Europa şi America îl pierd. Din nou, nu e un lucru rău în sine. Problema e că se asociază cu ceva cu care Occidentul nu poate concura: ieftinătatea mâinii de lucru. Schema clasică a dezvoltării în nord spune că, o dată cu creşterea productivităţii, creşte retribuţia muncii şi implicit se dezvoltă un middle class cu alte pretenţii sociale şi economice. Iar pretenţiile acestea echilibrează, moderând-o, creşterea economică. Dar e valabil acest lucru în Asia? Sigur, şi acolo se conturează o clasă de mijloc, însă the poor people rămân în continuare atât de numeroşi, încât – la orice timp previzibil ne-am gândi – mâna de lucru va fi încă mult mai ieftină decât în Occident. (Paradoxal e faptul că suntem în aşteptarea unei catastrofe şi mai mari – vizând consumul la scară mondială – dacă, realmente, veniturile şi puterea de cumpărare a oamenilor emisfera estică ar creşte.) Putem adăuga la aceasta şi structura centralizată a conducerii, cel puţin în China, care favorizează (precum în Germania dinaintea Primului Război Mondial) o dezvoltare accelerată, dat fiind că are monopolul deciziei politice.
Ori, aşa cum spuneam, tocmai acestea sunt lucrurile cu care Europa (şi nici măcar America) nu poate concura. Ne aflăm, aici, după aproape un secol de democraţie şi nimeni nu mai e dispus să mizeze (mai ales după falimentul comunismului european) pe concentrarea deciziei economice la vârful unui organism deopotrivă de partid şi de stat. Dar, încă mai mult, ne aflăm, în Nordul bogat, după un secol şi jumătate meliorism social şi de mişcări sindicale care şi-au avut rolul lor în crearea clasei de mijloc a Occidentului. Nimeni nu-şi închipuie, în lumea noastră, coborârea preţului mîinii de lucru la cel al Chinei, Indiei sau Braziliei. Şi nimeni nu-şi închipuie ce consecinţe ar putea avea o asemenea coborâre. O ştim cu toţii: faptul că munca e bine plătită stimulează consumul, iar consumul fie productivitatea (întreţinând astfel “cercul virtuos” al dezvoltării), fie îndatorarea (întreţinând cercul vicios al subdezvoltării). Cunoştem destul de bine ultimul caz ca să ştim la ce duce. Problema e că – în ultima vreme – şi primul a dus, pentru ţările bogate, la o situaţie similară: dat fiind că bună parte din producţie s-a “delocalizat”. Astfel, fluxurile financiare s-au orientat tot mai mult către ţările producătoare, care au devenit creditorii ţărilor consumatoare. Cercul s-a închis şi lumea occidentală a rămas să consume şi să plătească pentru ceea ce consumă fără a mai produce. Beneficiile celor ce-au prosperat pe seama delocalizării sunt punctuale (accentuând discrepanţa dintre aceşti profitori ai “globalizării” şi cei “disponibilizaţi” tocmai de aceste delocalizări) şi reprezintă foarte puţin faţă de beneficiile ţărilor în care s-au mutat. Crezând că poate specula costul mic al mâinii de lucru din alte părţi ale lumii, Occidentul s-a înşelat singur. Ce-i mai rămîne de făcut? Cum mai poate fi susţinută bunăstarea Nordului dezvoltat?
Lozinca e, peste tot, “reduceri de cheltuieli bugetare” şi “investiţii”. Ceea ce leagă aceste două lucruri este ideea de acumulare pe seama reducerilor, pentru a avea ce investi. Ori cum se realizează această acumulare? Fie prin dezvoltarea unor noi tehnologii (rămânând la ideea că ele sunt motoarele dezvoltării), fie prin ieftinirea mâinii de lucru pe model asiatic. Timp de veacuri ingineria a ţinut de geniu şi de hazardul care a făcut ca în mintea cuiva să se nască o nouă idee care, mai apoi (şi nu întotdeauna în mod imediat) să-şi dovedească utilitatea practică. De la al Doilea Război Mondial (şi “Programul Manhattan”) ingineria a fost integrată complexului industrial şi supusă planificării acestuia. Astfel că, astăzi, cunoaşterea, cercetarea, inovaţia nu mai sunt daturi ale geniului contemplativ, ci lucruri prinse într-o planificare strictă, a cărei nerespectare dă peste cap bugetele de stat. “Şcoala orientată spre cercetare” nu e un lux, ci o necesitate; aproape o fatalitate. Şi ceea ce contează în şcoala aceasta e un singur lucru: scurtarea timpului dintre planşă (sau ecran) şi linia de producţie. Totuşi, rămâne neclar dacă aceasta mai e şcoală şi dacă “ingenium”-ul poate fi planificat. Se poate ca dincolo de toată retorica pedagogică şi planificatoare a acestor scheme să nu fie nimic altceva decât frenezia disperării. Căci dacă această cale nu merge (şi, probabil, mai ales în partea săracă a lumii bogate – căreia noi îi aparţinem – nu va merge; între altele din cauza costurilor tehnologiilor de vârf angrenate astăzi în cercetare), ce ne mai rămîne?
Varianta asiatică: ieftinirea mâinii de lucru. Asta înseamnă mai înainte de toate “disponibilizări”: altfel spus o măsură radicală prin care o parte a populaţiei e obligată să devină productivă. Cum (fără a cădea în economii negre sau gri – deşi şi acestea aduc oarecare beneficii), nimeni nu ştie. Dar se mizează pe faptul că disperarea mobilizează resursele pe care bunăstarea le atrofiază.
INTERVIURILE HotNews.ro