Presa si Justitia, o relatie cu nervi

Proiectul noului ”Ghid privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media” elaborat de CSM pune din nou sub lupă limitările pe care o autoritate reală, cea judecătorească, o poate impune unei puteri simbolice, cea a presei. Prima observație este că ghidul nu este un ghid ci un regulament, cu formulări stricte, care nu recomandă sau ghidează, ci poruncesc și dispun în 90% din articole. Falsul ghid pare să ignore existența încă din 2001 a Legii 544 a accesului la informația de interes public, care e destul de amănunțită și face inutile o serie de precauții. Fiindcă, de fapt, precauția rămâne nota dominantă a Ghidului, reflectând atitudinea defensivă și neîncrederea membrilor sistemului judiciar în mass-media. Procedura complicată a acreditărilor, obligația jurnalistului de a se prezenta mereu cu legitimația în mână îl transformă într-un suspect de serviciu, în vreme ce orice cetățean intră la un proces public în sala de judecată nelegitimat. Atent reglementate și având deasupra principii dragi tuturor ca transparență, interes public, informare corectă, coroborate cu drepturi fundamentale ca prezumția de nevinovăție, protecția vieții private etc., cele 14 pagini de reguli conțin și o dilemă mare, producătoare de insomnii: să se dea sau să nu se dea ziariștilor acces la dosarele proceselor aflate pe rolul instanței (fiindcă la cele aflate în faza de urmărire nici vorbă nu poate fi pentru a nu compromite probele și ancheta), să se admită eliberarea de fotocopii ale rechizitoriilor și sentințelor sau să se permită numai consultarea lor?

Ce s-a defectat în relația dintre Presă și Justiție, încât să se dorească revenirea la restricții pe care jurnaliștii le simțeau în anii ’90? O spune avocatul Florentin Țuca într-un articol caustic acuzând ”Înalta Curte a Presei” că își arogă nelegitim ”autoritatea de ultim cenzor şi oracol suprem” prin verdicte pentru care nu este calificată. I se mai reproșează aroganța autopoziționării și ”exagerata imixtiune în procedura urmăririlor penale, lezarea dreptului magistraţilor la propria imagine şi la viaţă privată, încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, nesocotirea unor principii fundamentale de funcţionare a sistemului judiciar… efectele nocive ale şantajului şi ale manipulărilor prin presă, care duc la decredibilizarea justiţiei în general”. Justiția în văzul lumii ar fi un alt exces: ” Înalta Curte a Presei îşi derulează şedinţele de judecată la vedere, în direct, în piaţa publică. Judecătorii-jurnalişti adunaţi în studiou, coordonaţi şi moderaţi de câte un preşedinte de complet, încep să împartă dreptatea în stânga şi-n dreapta în văzul telespectatorilor (aceştia din urmă cu atribuţii de juraţi, exercitabile prin SMS). Potrivit lor, justiţia instituţională e, în integralitatea ei, în metastază; judecătorii cu robă sunt, cu toţii, corupţi şi incompetenţi; avocaţii – avocaţi ai diavolului de-a valma; notarii – nişte bandiţi irecuperabili”. Mai există și alte păcate ale presei ca senzaționalismul, folosirea incorectă a termenilor juridici, graba care strică treaba, ca să nu mai punem interogatoriile tipic idioate de genul ”regretați fapta”, în locul unor întrebări jurnalistice pertinente .

Judecătorul Cristi Danileț, membru CSM, exprimă într-o lucrare mai multă dorință de cooperare, considerând că ambele au același scop, asigurarea democrației și a supremației legii, cu excluderea însă a oricărei forme de fraternizare a magistratului cu presa pentru popularitate.

Au și jurnaliștii destule de spus la adresa unor oameni ai justiției, care se folosesc de reglemente și de protecția imaginii justiței și a reputației pentru a ascunde incompetență, corupție sau nepăsare. Ziariştii devin suspicioşi atunci cînd, invocând regulamentele, instituţiile fac din actul de justiţie un secret straşnic păzit, dar și atunci când e distanță prea mare între ”adevărul juridic” și ”adevărul jurnalistic” rezultat din investigații și verificări rezonabile. Există diferențe de ritm, jurnaliștii rar pot avea ”puțintică răbdare” prin natura meseriei lor, există tatonări reciproce în privința onestității (o judecătoare beată-curcă le dă și azi cu tifla jurnaliștilor pe care i-a bruscat, cu complicitatea altor magistrați), iar pretenția că presa strică imaginea justiției e ridicolă: nimic nu poate compromite mai temeinic reputația unui magistrat decât propria sa conduită. Sunt deja peste 20 de ani de experiență în relația mereu tensionată dintre mass media și justiție, s-au mai făcut traininguri de ”împrietenire” (Freedom House, TransForma etc), așadar n-ar trebui inventate alte piedici pe care CSM și prospăt elboratul Ghid le preconizează.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro