Cu Mitica in transee. Despre caracter si atitudine la portile Orientului
N-ați fost niciodată frapați de faptul că, în România noastră dragă, abundă discursul comentatorilor? Că în locul faptei avem de-a face cu inflația de analiști, observatori sau chibiți de pe margine?
Suntem țara cu cele mai multe emisiuni de talk-show pe cap de locuitor. Bavardăm amplu, vorbim vorbe, comentăm neantul. În timp ce unele culturi venerează modelul șerifului obsedat de lege și ordine, noi îl avem pe dulcele Mitică. Prin definiție, Mitică e un moftangiu bine dispus și, totuși, etern-nemulțumit. Mitică e mucalit și extrovert, dar resemnat cu starea de fapt a moravurilor și a societății. Mitică se acomodează și iartă cu ușurința cu care se vrea, pe sine, absolvit de orice gravă responsabilitate. El relativizează patosul implicării sau încordarea tenace. Partitura lui Mitică e departe de povestea marilor eroi ai Antichității. Omniprezentul Mitică e personajul bulevardier care l-a obsedat pe Caragiale, făcându-l pe marele dramaturg chiar să aleagă exilul berlinez.
La sfârșit de secol XIX, aveam poate mai mulți actori politici respectabili, gata să coboare în tranșeele luptei electorale. Existau lichele benigne, bărbați amorali sau idioți utili – de la Nae Cațavencu și Tipătescu până la simpaticul Farfuridi sau Brânzovenescu.
Astăzi, după promovarea non-valorilor sub comunism, situația e incomparabil mai tristă. O șleahtă de impostori, vampe și pușlamale emite pretenții. Canalii deloc suave și ticăloși nepocăiți controlează filiale de partide. Vor să ne emancipeze o mână de imbecili și degenerați,cu aer de proxeneți și priviri de interlopi. Nu Mitică îi va opri pe aceștia din drum. E nevoie de bărbați cu seva unui Lăpușneanu.
Aici la porțile Orientului, însă, firile temerare vor înfrunta mereu deriziunea și ironia superioară.
Când cineva își suflecă mâneca și se apucă de treabă, se vor găsi niște amici gată să-i explice insului că e, totuși, prea târziu. Că trebuie să facă hăis și nu cea. Că e bine să-și scoată cămașa și să rămână în tricou. Că se cuvine să poarte mai multe cravate colorate. Sau că, dimpotrivă, e bine să renunțe la gramatică și să vorbească mai neaoș, ca din popor. Să lase literatura și să se apuce de statistică. Să fie tehnocrat sau, dimpotrivă, un orator lăcrămos. Pe scurt: orice luptător e bine să știe că de înțelepți și sfătuitori România nu va duce lipsă.
Legiunea de atotștiutori se va înghesui să le explice novicilor cum trebuie condusă o campanie, care mesaje trec sticla, de ce trebuie să-ți bați adversarul până la sânge sau, dimpotrivă, cum un aer mai serafic ar putea aduce milioane de voturi… Sunt toți cei care ne arată cursul viitorului, vânjoșii creatori de pixeli și specialiștii în comunicarea de brand. Te întrebi, uneori: Churchill o fi discutat vreodata cu firme de consultanță? N-au contat oare pentru carisma premierului britanic educația, lecturile timpurii și caracterul călit în primul Război Mondial?
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro