VIDEO Cronica de film – The Artist. Senzatia revigoranta ca cinematograful nu si-a epuizat resursele

E un paradox: daca despre „Artistul”/”The Artist” s-a spus ca e inovator, desi e mut si alb-negru, cele mai recente filme ale lui Dan Pita, Sergiu Nicolaescu si Cristina Nichitus, desi vorbite & in culori, sunt gata iesite din uz. Daca vezi intreg „spectrul cromatic”, vei intelege mai bine esenta filmului lui Michael Hazanavicius: lucrurile nu stau in loc, ci evolueaza. Daca nu mai poti tine pasul cu prezentul, de ce sa te incrancenezi?

„The Artist” a fost din start un pariu dificil. Francezul Michel Hazanavicius vroia sa faca un film mut de spionaj, dar in cursul documentarii – citind multe carti si vazand filme la Cinemateca Franceza, a decis ca mai bine face o melodrama, gen oricum cultivat de filmul mut.

E greu de spus daca avea clar in cap unde dorea sa ajunga, dar pentru cineva care stie cat de greu e sa faci azi lungmetraj inauntrul conventiei de film mut si alb-negru (daca te incumeti totusi la asta) vizionarea se face – cel putin in primele minute sau tot filmul – cu sufletul la gura. Te tot temi ca ceva se va fasai, ca surpriza se va dezumfla, dar descoperi ca povestea se tine si ca te tine pana la sfarsit.

Si ca functioneaza la toate nivelurile. Mai intai ca melodrama in interiorul conventiei – facandu-te sa o accepti si sa te scufunzi in poveste ca si cum ai vedea un film vechi. Apoi e punerea discreta in context a filmului mut care se dezvolta spre filmul vorbit, cele cateva trimiteri la ziua de azi facandu-te sa tratezi filmul si ca pe o pastisa a unui film de epoca si sa nu ai probleme cu ramele.

Al treilea nivel e cel mai abstract si usuca povestea pana la lucrurile elementare – e aici si acceptarea faptului ca lucrurile nu raman in loc si ca progresul e inevitabil dar si, in mod inteligent, o vaga contrazicere a acestui lucru – pentru ca Hazanavicius explica asta printr-un film mut si alb-negru.

Peste toate adie, fireste, adevarul propriu atator filme de la Marele Mut incoace – iubirea care salveaza si invie. Si senzatia revigoranta ca cinematograful nu si-a epuizat resursele, desi se intoarce in trecut si asta ar putea fi luat ca dovada de slabiciune.

Mai mult decat inovator, „The Artist” e un film foarte curajos si in unele privinte mult mai greu de facut decat odinioara. Regizorul-scenarist a copt timp de cateva luni cea mai buna varianta de scenariu, stiind ca daca filmul avea sa iasa, el avea nevoie de un scenariu foarte rezistent.

Documentarea amanuntita i-a permis lui si echipei sa dea atentie fiecarui amanunt – fie ca tinea de imagine, decoruri, costume, regie sau interpretare. Toate detaliile tehnice au fost recalibrate pentru un film din anii 20, incepand cu filmarea de 22 cadre pe secunda (in loc de 24, cum se face azi) si continuand cu formatul imaginii care era cel folosit odinioara (1.33:1).

Desi se putea filma bine-mersi in Bulgaria, producatorul Thomas Langmann a facut ce-a facut si a mutat echipa (pe banii lui) chiar la Hollywood, printre „piramidele” de acolo. S-a filmat pe strazile Paramount si Warner, vila lui Peppy Miller din film e chiar vila lui Mary Pickford, iar patul lui George Valentin e patul in care a dormit odinioara Mary Pickford.

Trailer:

Avand in brate o poveste verosimila pentru ziua de azi, nu pentru cea de ieri, Hazanavicius a migalit fiecare amanunt. In mare, el a resetat intreg procesul realizarii unui film pentru ca dincolo de resetarea tehnica era vorba si de una filosofica.

Filmul mut, chiar filmat cu muzica pe platou, e dintr-o alta paradigma cu filmul vorbit. Toate aceste lucruri fac ca „The Artist” sa poate place unor categorii diferite de public. El face apel la ce are cinematograful mai elementar. Povestea din film e usor de inteles, poti usor sa empatizezi cu eroii.

Ea are si umor, si iubire, si muzica, si dramatism – si un caine! – cum s-ar spune in „Shakespeare in Love”. Ce vrei mai mult? Unora le aminteste de primele filme ale lui Hitchcock, Fritz Lang sau Lubitsch, de Murnau si King Vidor, de eroinele interpretate de Eleanor Powell sau Joan Crawford, in vreme ce altora le pare un film intr-adevar inovativ – cum nu s-a mai facut de la „Avatar” incoace. (E ciudat cum filmul te invita sa lucrezi cu ambele sensuri in acelasi timp.).

Trei, Doamne….

Prin comparatie, ce poti sa spui despre „Ceva bun de la viata” de Dan Pita, „Ultimul corupt din Romania” de Sergiu Nicolaescu si „Mama ei de tranziţie !?!” de Cristina Nichitus? Pe primele doua le-am vazut la cinema, dar din ultimul n-am savurat decat trailerul, pentru ca are premiera chiar azi, 24 februarie, si nu a avut vizionare de presa.

Toate trei par din alta epoca si din alta lume. „Ceva bun de la viata”, realizat pe scenariul lui Rasvan Popescu si Alex Molico, e pe cat de greu digerabil ca atmosfera (minele si minerii) pe atat de straveziu ca poveste – si deprimant nu pentru dramatismul lui (ar vrea sa traga un semnal de alarma pentru lipsa de perspectiva a tinerilor), ci pentru lipsa de substanta si imposibilitatea de a reda un fir de emotie.

Ca atmosfera e ca un film din anii 90, cand comunismul inca ne apasa – un curat film mizerabilist, na! – dar, din cate tin minte, „Pepe si Fifi” era mult mai bun. Cu cei doi debutanti, Corneliu Ulici si Dragos Dumitru (cei mai pregnanti actori ai filmului dintr-o distributie la pamant), nu se poate face primavara. Dan Pita a ramas fixat pe o schema mentala si dramaturgica cu doi prieteni care lupta impotriva unei realitatati ostile, dar nu mai are ce pune in ea. Filmul e dezolant din orice unghi il privesti.

Trailer:

„Ultimul corupt din Romania” e la fel de slab. Daca „Poker” avea o anumita verva vulgara, o placere de a improsca in stanga si-n dreapta, continuarea lui e plicticoasa pana la Dumnezeu. Scenariul lui Adrian Lustig treneaza, iar tot ce iti raman in cap sunt niste cioace: „Pusca si cureaua lata/Ce spion am fost odata”, „Sa impacam si capra, si varza. Varza de Bruxelles…”, „Poponaru’ dracu’!”, „Eu sunt europarlamentar, ce mama dracu’!”, „Te-o fi făcut ma-ta oltean, dar canti ca un cur”, „Miroase a laba trista de la o posta” si asa mai departe. Pe scurt, un lungmetraj pentru cei care se uita la posturile romanesti de televiziune.

Trailer:

Culmea, o singura referire la noul cinema romanesc – „De ce se clatina imaginea? E filmat minimalist”. ( Ironia face ca directorul de imagine al filmului, Viorel Sergovici, a facut si imaginea la „Aurora” lui Cristi Puiu.). Ce trist sa vezi cativa actori buni prostindu-se sub bagheta maestrului. Pentru Vladimir Gaitan si George Mihaita, de pilda, de la „Reconstituirea” la „Ultimul corupt al Romaniei” e ceva drum…

Cat despre „Mama ei de tranzitie !?!” – trailerul pare suficient. Filmul Cristinei Nichitus seama cu un film slab din anii 80. Punctul comun al acestor trei cineasti e ca niciunul nu mai are ceva de spus in cinema (unul dintre ei a avut multe de spus, dar asta e), si totusi merg inainte. Si de ce n-ar face-o daca statul le da bani?

Trailer:

• „The Artist” – de Michel Hazanavicius, cu Jean Dujardin, Bérénice Bejo, John Goodman, James Cromwell, Penelope Ann Miller. Premiera romaneasca – 24 februarie
• „Ceva bun de la viata” –  de Dan Pita, cu Corneliu Ulici si Dragos Dumitru, Adelaida Perjoiu, Anastasia Dumitrescu, Anca Florescu, Adrian Gazdaru. Premiera – 24 februarie
• „Ultimul corupt din Romania” – de Sergiu Nicolaescu, cu: Horatiu Malaele, Vladimir Gaitan, Ion Ritiu, Valentin Teodosiu, Catalina Grama (Jojo). Premiera  – 17 februarie
• „Mama ei de tranzitie !?!” – de Cristina Nichitus, cu: Cecilia Barbora, Mihai Bisericanu, Vasile Muraru, Valentin Teodosiu. Premiera – 24 februarie