Razboiul care a facut praf imaginea si reputatia NATO

​Razboiul din Libia este un esec pentru NATO. Nu neaparat militar, ci unul de imagine. De 120 de zile, cea mai puternica alianta militara de pe planeta nu reuseste sa incline decisiv soarta conflictului din nordul Africii. In ciuda suprematiei aeriene de care beneficiaza, a miilor de raiduri care au tocat sistematic fortele lui Muammar Gaddafi si a puterii sale militare covarsitoare, NATO se chinuie sa rezolve un conflict care dureaza deja de prea mult timp. Cum s-a ajuns in situatia ca patru luni de razboi sa faca praf imaginea construita de Alianta in 60 de ani si ce solutii are NATO pentru a opri un dezastru iminent?

Conducatorii militari ai Aliantei si liderii politici din statele membre au esuat lamentabil in ceea ce priveste „dosarul libian”. Analistii sunt aproape unanimi: operatiunea din nordul Africii a fost planificata in pripa, in mod gresit, iar implementarea ei a suferit de la bun inceput. Nerabdarea unor state de a se implica rapid pentru a opri macelul provocat de trupele lui Gaddafi impotriva civililor din Benghazi (Franta, Marea Britanie) s-a lovit de refuzul altor tari de a intra in conflictul dintre fortele omului forte de la Tripoli si opozantii sai (Germania, Polonia).

Ulterior, la 31 martie, cand NATO a decis sa preia comanda operatiunilor de lupta, doar jumatate din tarile Aliantei (14) s-au alaturat eforturilor militare, in timp ce la misiunile de lupta din Libia iau parte efectiv doar 8 din cele 28 de state membre. Celelalte tari si-au justificat neparticiparea prin lipsa mijloacelor necesare, prin criza economica ce le impiedica sa faca sacrificii suplimentare sau prin faptul ca sunt deja epuizate de conflictele costisitoare din Irak si Afghanistan.

In plus, Alianta nu beneficiaza de implicarea totala a celui mai important actor al sau, Statele Unite, care a preferat sa stea in umbra dupa ce NATO a preluat conducerea operatiunilor si sa-i lase in fata pe francezi si britanici. Iar rezultatele sunt departe de cele asteptate:

• Un razboi despre care s-a spus ca „va dura zile, nu saptamani”, a intrat deja in cea de-a cincea luna, depasind cu mult campania din Kosovo, din 1999, care a sufocat fortele presedintelui iugoslav Slobodan Milosevici (78 de zile).
• Trupele lui Gaddafi, bombardate zi si noapte de NATO, par sa gaseasca de fiecare data resurse nebanuite, cu care isi revin si se arunca cu disperare in lupta impotriva rebelilor.
• Din adaposturile sale din Tripoli (buncare, spitale, scoli, dupa cum afirma diferite surse), Gaddafi continua sa sfideze Alianta, tinand discursuri inflacarate in care jura ca nu va parasi pamantul libian si ca va lupta pana la moarte.
• Numarul celor ucisi si raniti (rebeli, trupe guvernamentale, civili nevinovati, mercenari etc.) creste constant, asa cum se inmultesc si cazurile de abuzuri inregistrate de ONG-urile care monitorizeaza conflictul. De asemenea, „pagubele colaterale” provocate de NATO in randul civililor submineaza intentiile onorabile ale Aliantei, reputatia si credibilitatea coalitiei si starnesc furia lumii arabe.
• Criza refugiatilor afecteaza nu doar statele vecine Libiei, ci si tarile europene unde isi cauta adapost cei care fug disperati de teama ostilitatilor.
• Costurile razboiului ameninta sa ia proportii, iar fiecare zi care trece mai adauga 100 de milioane de dolari la cheltuielile Aliantei (fara sa contabilizam aici distrugerile de miliarde de dolari inregistrate de economia devastata a Libiei)
• Riscurile pentru piata petrolului sunt tot mai mari, in conditiile in care nu se stie cine va pune mana pe campurile de petrol, cine va controla productia sau care vor fi beneficiarii contractelor din era post-Gaddafi.

Cateva lucruri evidentiate de razboiul din Libia:

• De la inceput, NATO nu a actionat unitar. Unele state s-au grabit sa declanseze raidurile aeriene imediat dupa adoptarea rezolutiilor ONU, desi campania nu fusese atent planificata, in timp ce altele au preferat sa stea deoparte, imune la cererile de ajutor venite de la cartierul general de la Bruxelles.
• Actiunea Aliantei a fost prost coordonata, iar liderii NATO au subestimat dorinta de lupta a lui Gaddafi, fiind convinsi ca vor obtine o victorie rapida. Nu s-a tinut cont de faptul ca liderul libian beneficiaza de „o combinatia extrem de potenta: teroarea pe care o foloseste de decenii, petrolul, rezervele de bani si o armata de mercenari loiali” (analistul Victor David Hanson).
• NATO a trebuit sa se bazeze pe resursele provenite doar din cateva state, desi toti membrii Aliantei au votat pentru intrarea in conflict si impunerea zonei de interdictie aeriana. Jumatate din statele membre au sustinut ca nu pot face fata efortului de razboi, ingrijorate fiind de efectele crizei asupra propriilor economii si de posibila reactie negativa a opiniei publice interne. „Unele guverne europene cred ca Franta si Marea Britanie sunt prea concentrate sa scape de Gaddafi, intr-un moment in care cei mai multi cetateni din UE sunt mai ingrijorati de criza ce afecteaza zona euro. E greu sa continui sa lupti intr-un razboi si, in acealsi timp, sa salvezi financiar Grecia si Portugalia!”, spunea recent un analist intervievat de HotNews.ro. Cu alte cuvinte, Statele Unite si celelalte natiuni economice puternice poarta mereu responsabilitatea implicarii in operatiunile de lupta, in timp ce tarile mici se bucura de beneficii fara sa faca sacrificile necesare, sa participe la impartirea riscurilor si a costurilor.
• Lipsa de implicare in razboi a unor membre europene ale NATO ar trebui sa dea de gandit mai marilor Aliantei, dar si conducatorilor politici. Calitatea de membru a Aliantei presupune nu doar ca vei fi protejat in cazul unei amenintari directe, ci si ca te implici in operatiunile de pe teren, renuntand la atitudinea comoda, dar paguboasa, de tipul „nu ma bag, nu ma intereseaza, e razboiul altora„. Fostul secretar american al Apararii, Robert Gates, a sesizat corect politica „strutului ce-si baga capul in nispi”, spunand ca razboiul aerian din Libia a scos la lumina deficiente majore in randul aliatilor NATO. Fostul numarul unu de la Pentagon a avertizat ca guvernele europene trebuie sa cada de acord asupra unor prioritati bugetare comune in domeniul apararii, pentru a corecta aceasta problema si a evita declinul (reactia dura a Palatului Elysee la aceste afirmatii – „Gates se pensioneaza si ii face placere sa critice Alianta. Nu poti sa condamni pe cineva care se pensioneaza ca da dovada de amaraciune” – confirma inca o data ca oficialul american a avut dreptate).
• Neintelegerile din randul membrilor Aliantei s-au accentuat pe masura ce conflictul se prelungeste. Italia a fost printre primele tari care a semnalat dorinta ca raidurile aeriene sa inceteze si sa se obtina o solutie negociata.
• Obiectivele Aliantei nu sunt nici acum bine definite si insusite de toti aliatii, iar de multe ori declaratiile oficialilor occidentali se contrazic flagrant. Daca la inceput era vorba doar de impunerea zonei de protectie a civililor, conflictul s-a extins odata cu trecerea timpului. Probabil ca liderii militari si politici inca nu reusesc sa se puna de acord in unele privinte: ar trebui sa ne limitam la impunerea zonei de interdictie aeriana, prevazuta de rezolutia Consiliului de Securitate al ONU? Schimbam regimul? Ce factiuni rebele sustinem? Ii inarmam pe rebeli sau trimitem trupe terestre sa punem capat ostilitatilor? In plus, in timp ce unii conducatori occidentali afirma ca Muammar Gaddafi nu este o tinta a raidurilor, multi sustin, in special off the record, ca liderul de la Trioli este vizat direct de bombardamente. Asa cum spunea expertul in istorie Richard Gowan pentru HotNews.ro: „sunt sigur ca liderii NATO ar fi fericiti daca Gaddafi ar fi ucis accidental„.
• Retragerea Statelor Unite in planul secund (dupa ce avioanele americane au efectuat mai mult de jumatate din misiunile de lupta in primele doua saptamani ale campaniei aeriene) a lasat NATO vizibil handicapata, iar ineficienta sa e la fel de frustranta precum adevarul ca Alianta fara americani arata ca un pitbull fara dinti: te face sa tremuri doar pana in momentul in care e nevoit sa muste si n-are cu ce.
• O campanie aeriana, chiar si una care include mii de raiduri aeriene, lansarea de rachete sofisticate si bombardamente sistematice, nu este eficienta decat intr-o anumita masura, iar rezultatele ei sunt limitate, daca nu este bine coordonata. In plus, operatiunile militare trebuie puse de acord cu cele politice.
• Asemenea masinii de razboi aliate, masinaria de propaganda a NATO a dat rateuri si nu a reusit „sa vanda razboiul” asa cum trebuia. Daca la inceput conflictul a fost acceptat pe scara larga de europeni si americani, convinsi ca sangerosul despot libian trebuie sa plece, astazi opozitia fata de razboi se extinde, direct proportional cu cresterea frustrarii legate de ineficienta NATO.
• Este limpede ca, epuizata de misiunile din Afghanistan si Kosovo, Alianta nu poate sa castige rapid un alt razboi in care s-a implicat voluntar. In acest caz, solutia avansata recent de ministrul francez al Apararii, Gerard Longuet (discutii directe intre rebeli si Gaddafi), vine nu doar ca o recunoastere a lipsei de eficienta militara, ci si ca o posibila incheiere diplomatica a unui conflict ce a dat batai de cap celor din NATO. Militarii au esuat in misiunea lor, e timpul pentru negocieri, ar fi, in rezumat, ceea ce a spus oficialul de la Paris, iar cuvintele sale ar trebui sa dea de gandit pe viitor, in situatii asemanatoare, cand experienta ratata din Libia ar trebui invocata de fiecare data cand NATO o sa vrea sa mearga la razboi. 
• Slabiciunea si ineficienta NATO trebuie sa provoace ingrijorari, iar strategii sai sunt obligati sa ia masuri rapide pentru a corecta problemele. Multi analisti se intreaba ce va face Alianta in situatia in care va trebui sa infrunte in viitorul apropiat armate mai puternice, mai bine pregatite si mai bine dotate decat firavele trupe ale lui Gaddafi, decimate de bombardamente, hartuite de rebeli si lasate fara niciun sprijin aerian dupa doar cateva zile? Situatia e si mai dramatica in cazul Europei, care apare extrem de slabita defensiv si dependenta de protectia americana. Trebuie cautate imediat solutii viabile, fara de care suntem mai vulnerabili decat ne-am imaginat (crearea unor bugete comune de aparare pare sa fie una dintre variantele imbratisate de tot mai multi analisti si politicieni).  
• Esecul in Libia nu este in niciun caz o varianta pentru NATO, afirma expertii. Alianta trebuie sa constientizeze ca nu are voie sa esueze in misiunea africana, caci consecintele pentru ea, pentru Europa, pentru Statele Unite, pentru rebelii libieni si pentru insasi „primavara araba” ar fi dezastruoase.

Nimeni nu se indoieste de faptul ca, pana la urma, Muammar Gaddafi nu va mai rezista mult in fruntea Libiei. Cum se va produce plecarea lui din fruntea Marii Jamahiryi Arabe Libiene Populare si Socialiste, este deja o alta poveste. NATO isi va aduce contributia ei la inlaturarea lui Gaddafi, insa felul in care o face ridica in prezent multe semne de intrebare despre adevarata forta a Aliantei nord-atlantice, despre cat tine la reputatia sa, despre vointa statelor care o compun si despre cat sunt ele dispuse sa investeasca pentru ca scenariul libian sa nu se mai repete.

Steven Metz scria recent in „The New Republic” ca razboiul din Libia „ar putea sa fie cantecul de lebada al NATO”. Andrei Volodin, directorul Centrului de Cercetari Orientale a Academiei Diplomatice din MAE rus, descria si el operatiunea din nordul Africii ca un „fiasco”, in timp ce James M. Dorsey, editorialist la Al Arabiya, afirma ca „esecul in Libia… ameninta sa fie un alt cui batut in sicriul NATO”. Nu mai departe, Riad Kahwaji, CEO al INEGMA, afirma ca NATO duce „o campanie dezordonata impotriva unei armate slab pregatite, alcatuita din banditi si mercenari, echipati cu arme imbatranite si uzate”, iar in sirul declaratiilor critice merita amintita si afirmatia unui ofiter de rang inalt din NATO care a recunoscut ca „toate eforturile Aliantei de a-si construi imaginea si de a-si extinde relatiile sale strategice cu tarile arabe si din Orientul Mijlociu au fost subminate de operatiunile prost implementate din Libia”.

Nu ma voi alatura si eu celor care vad sfarsitul inevitabil al NATO. Insa e clar ca Alianta trebuie sa-si regandeasca strategia si sa treaca printr-o reforma reala pentru a-si duce la indeplinire obiectivele si a face uitate episoade precum cel din nordul Africii.