Semințele colapsului Sudanului au fost semănate cu decenii în urmă

Viteza cu care s-a prăbușit pacea în Sudan a fost primul indiciu cum că evenimentele actuale sunt consecința unui proces îndelungat. Colapsul țării e rezultatul unei serii de eșecuri, complicități și delăsări care acționează în fundal de atât de multă vreme încât cei care trăiau cu ele au presupus că vor continua la nesfârșit. Dar au durat doar până când un grup paramilitar, Forțele de Sprijin Rapid (RSF), și armata au pornit la război pentru controlul țării – iar poporul sudanez a rămas prins la mijloc, scrie The Guardian, citat de Rador.

Capitala Khartoum s-a transformat în teatru de război, cu scene suprarealiste în care figurează tancuri, lovituri de rachete și coloane de fum presărate pe tot cuprinsul orașului. Conflictul a izbucnit la exact patru ani după ce o revoluție colosală a izbutit, împotriva tuturor sorților, să-l răstoarne de la putere pe președintele Omar al-Bashir după aproape 30 de ani de dictatură, jaf economic și genocid – și, astfel procedând, a creat un vid de putere pe care se luptă acum să-l ocupe cele două forțe.

Tragedia Sudanului este aceea a unei țări care a îndrăznit să ceară mai mult, iar acum este pedepsită pentru acest lucru. El se alătură unei procesiuni sumbre de state arabe care în decursul ultimilor 10 ani și-au răsturnat dictatorii de la putere, doar pentru a-și vedea apoi strivită speranța democrației.

În cazul în care o astfel de țară post-revoluționară a fost norocoasă, cum e cazul Egiptului sub Abdel Fatah al-Sisi, vechiul regim pur și simplu și-a restabilit controlul, doar că de data aceasta e și mai brutal și paranoic.

În cel mai grav scenariu, cum vedem în Libia, Yemen și Siria, statul a căzut pradă războiului civil, care a generat un exod al refugiaților care iau drumul primejdios al Europei.

Dar tragedia Sudanului este și a unei țări în care o răfuială ar fi trebuit să aibă loc demult. Evenimentele de săptămâna trecută au început acum 20 de ani, în provincia vestică marginalizată Darfur. O rebeliune contra guvernului a fost suprimată brutal de o grupare de luptători și tâlhari denumită Janjaweed.

Bashir, un militar ajuns la putere printr-un puci din 1989 susținut de islamiști, nu era dispus să-și arunce în luptă mult îndrăgita sa armată, astfel că s-a apucat în schimb să incite disensiunile tribale și etnice și a împuternicit Janjaweed să lupte în locul lui. Sute de mii de oameni au murit, femeile au fost violate sistematic și numărul refugiaților a atins milioane.

Genocidul a atras atenția și sancțiunile comunității internaționale – iar curtea penală internațională l-a inculpat pe Bashir. Însă în Sudan nimic nu s-a schimbat. Janjaweed a devenit o forță formală sub denumirea RSF și a acumulat și mai multă putere sub conducerea potentatului militar Mohamed Hamdan Dagalo (cunoscut drept Hemedti), ale cărui ambiții au luat amploare în condițiile în care Bashir i-a dat mână liberă să acumuleze influență și avere, atât timp cât îl proteja pe el.

Dar Hemedti nu și-a respectat promisiunea și, profitând de revendicările pro-democrație din 2019, s-a aliat cu armata și l-a debarcat pe Bashir.

Mai sunt și alți protagoniști datorită cărora soarta Sudanului a fost pecetluită. Sancțiunile internaționale au fost într-atât de nepotrivite încât n-au făcut mai nimic în afară de a slăbi capacitatea poporului sudanez de a se opune guvernului despotic; o mulțime cinică de guverne nedemocratice și monarhii din Africa de Nord și Orientul Mijlociu au sprijinit deopotrivă armata și miliția după revoluția din 2019, pentru a înăbuși orice perspectivă de înflorire a democrației în ograda lor; iar în ultima vreme Rusia a intrat în parteneriat cu miliția pentru a putea extrage aur și a-și asigura unele interese de securitate.

E o realitate dureros de admis, dar răspunderea nu le revine exclusiv conducătorilor sudanezi și actorilor internaționali. Printre cei care acum sunt prinși la mijloc în conflict a existat co-interesare și credința mărginită că ceea ce se întâmplă în afara capitalei nu contează. Regimul Bashir a creat o clasă vastă care a prosperat sub guvernarea lui, iar patronajul său i-a încurajat să ignore de bunăvoie evenimentele.

Războiul care distruge acum capitala nu este decât un mic indiciu cu privire la ce au avut de îndurat ani la rând mai multe regiuni ale țării, în timp ce Khartoum se bucura de pace și bunăstare. Acest decalaj a alimentat resentimente puternice, a fracturat identitatea națională și a întreținut vaste regiuni ale fărădelegii în care au prins putere mercenari și potentați militari locali.

Și astfel, scurta perioadă de speranță pe care Sudanul a trăit-o după revoluția din 2019 a fost curând spulberată de realitate. Lozincile pro-democrație, chiar dacă au fost scandate la un moment dat prin toată țara, au fost rapid acoperite de revendicările diverselor facțiuni, grupări rebele, partide civile și grupuri de interese ale elitelor, fiecare cu propria sa idee despre cum ar trebui să arate Sudanul după revoluție.

Toate acestea riscă să aducă prea mult cu un necrolog dedicat țării în care m-am născut. Însă este o tentativă, poate naivă, de a complota pentru un soi sau altul de viitor pentru Sudan prin plasarea acestui conflict într-un context mai larg al iresponsabilității globale și al nepăsării locale.

Îndrăznesc să mă gândesc la un viitor după război fiindcă la revoluția din 2019 chiar a apărut un element nou: o hotărâre a poporului sudanez de a nu mai accepta guvernarea armatei, indiferent cât de numeroasă ar fi clasa de privilegiați pe care o creează ea. Acea hotărâre a fost plătită cu viețile sutelor de oameni uciși de forțele de securitate în decursul ultimilor patru ani, în timp ce cereau plecarea de la putere a armatei și a tuturor milițiilor.

Acelui bilanț i se adaugă acum alte sute de morți, dat fiind că sudanezii întâmpină sărbătoarea Eid adăpostindu-se de gloanțele și bombele celor două tabere cărora nu le-a păsat nicicând de interesele populației. E un moment întunecat, nu încape îndoială. Dar poate că există și o oarecare speranță, dacă poporul sudanez va fi înțeles, o dată pentru totdeauna, că pacea pentru unii nu poate dura vreodată, cu excepția cazului în care devine o pace pentru toți, scrie The Guardian, citat de Rador.