VIDEO Cronica de film: "Ierburi salbatice"  – un Alain Resnais verde crud la 87 de ani

Cel mai recent film al veteranului cineast francez Alain Resnais, prezentat anul trecut la Cannes, e o combinatie eterica si colorata de genuri, fidela „nesigurantei si echivocului” din romanul inspirator semnat de Christian Gailly. O tragi-comedie absurda despre neputinta de a ne cunoaste si intelege. O declaratie de dragoste adusa cinematografului, tradand un cineast tanar, in ciuda celor aproape noua decenii de viata.

Nu ar fi existat o mai buna ilustrare grafica a acestui text decat superbul afis al filmului, realizat de autorul francez de benzi desenate Blutch, alias Christian Hincker. Acesta marturisea ca n-a dorit decat sa evoce gustul pentru mister al lui Alain Resnais. Iar filmul pe care il vedem in Romania din 25 iunie e misterios cat cuprinde. Atat de misterios incat unii spectatori nu-si vor da seama daca le place sau nu.

Unul dintre cele mai frumoase complimente – si mai adevarate, i-a venit de la criticul francez Jacques Mandelbaum, care scria anul trecut in „Le Monde”: „Trebuie spus cu infinit tact si cu infinita circumspectie ca acest film, al carui geniu consta in a sta cu un picior in copilarie si cu celalalt in mormant seamana unui adio de o eleganta nebuna, de o seninatate bulversanta”.

Referindu-se la mecanismul receptarii sale, Peter Bradshaw folosea in cronica sa din „The Guardian” expresivi termeni tehnici: filmul „are un sens al umorului la care trebuie sa fii conectat in cel mai delicat mod cu putinta. Daca radioul tau e inchis, nu vei primi niciun semnal. Trebuie sa recunosc ca pe largi portiuni n-am receptionat decat paraziti. Alteori si-a facut aparitia muzica singulara a lui Resnais”.

Ce „zugraveste” Alain Resnais in acest film cu un titlu la fel de superb ca afisul („les herbes folles” definind acele plante care cresc abundent in locuri unde n-ar trebui sa creasca)? Doamna cu capul roscat ca o flacara de chibrit, pe numele ei Marguerite Muir (Sabine Azema), este o femeie celibatara si independenta care isi castiga existenta ca medic stomatolog, dar care e in timpul liber un pasionat aviator. Intr-o zi, iesind la cumparaturi, geanta ei este furata (o vedem zburand efectiv si cu incetinitorul prin aer).

Un domn ceva mai in varsta (cel cu capul numai plante din afis) ii gaseste portofelul. El este Georges Palet (Andre Dussolier), un barbat insurat si cu copii, dar si fara slujba. Cand vede poza femeii din buletin, dar mai ales cand ii descopera brevetul de pilot, fandacsia-i gata. Iubitor si el al zborului, inca din copilarie, dar esuat intr-o existenta burgheza, el o compara pe dentista-pilot cu Helene Boucher (una dintre cele mai cunoscute aviatoare franceze, moarta de tanara, in 1934, intr-un accident aviatic), construind o intreaga lume si o intreaga obsesie in jurul acestei femei pe care va ajunge chiar s-o hartuiasca.

„Hartuiasca” poate nu e termenul corect, pentru ca „nesiguranta si echivocul” pe care Alain Resnais le-a apreciat in romanul lui Christian Gailly din care s-a inspirat (si care se intitula, de fapt, „Incidentul”) ne impiedica sa ne dam seama cu precizie daca Georges Palet e indragostit nebuneste de Marguerite Muir sau daca e nebun de legat. Acest „flou” permanent constituie farmecul filmului. Ori il iei asa cum e si-l accepti ca ingredient – si in poveste, si in estetica -, ori adio si-un praz verde. Pe cat de aerate sunt miscarile acestui vag, pe atat de categorice reactiile pe care le provoaca filmul.

Cineastul se bucura sa ne deruteze si prin comentariul din off (citit de Edouard Baer), atat de diferit de morga si aerul atoatecunoscator cu care ne-au obisnuit comentariile din off ale altor filme. De fapt, nici nu ne lamureste cui ii apartine aceasta voce.

La conferinta de presa, anul trecut la Cannes (unde a primit Premiul Exceptional al celei de-a 62-a editii), Alain Resnais spunea ca „toti ne privim, ne cantarim si ne judecam fara sa reusim vreodata sa ne cunoastem adevaratele motivatii, pulsiuni sau trecutul nostru.” Felul in care el construieste acest film (al carui scenariu l-a scris impreuna cu alti doi colegi, dar fara Christian Gailly) e un omagiu adus principiului nedeterminarii care ne guverneaza destinele. Suntem supusi unor forte imprevizibile pe care nu le cunoastem – avem macar aceasta scuza pentru reactiile noastre de atatea ori irationale.

Ca Marguerite e oripilata sau interesata de bovaricul Georges e iarasi greu de spus, dar aceasta nesiguranta face ca filmul sa fie si mai atragator. Ca si zborul usor al avionului pilotat de Marguerite, filmul pluteste peste muzica lui Mark Snow (mai volatila decat cea din „Dosarele X”), urcand si coborand ca o pana aflata la discretia unui vant cald. Chiar si cei care vor spune ca filmul e o prostioara vor remarca vitalitatea cineastului care acum 50 de ani facea „Hiroshima mon amour”, iar azi inca se bucura ca un copil de existenta acestei jucarii care e cinematograful.

Salutand din nou inconstientul si cinematograful ca modalitate de redare (ordonare) a fluxului constiintei, Alain Resnais face un film nu doar complet liber de orice restrictie sau conventie, dar si unul complet inocent. El apartine cazurilor fericite ale celor care descopera la senectute libertatea suprema.

„Flori salbatice”/”Les herbes folles – regia Alain Resnais. Cu: Sabine Azema, Andre Dussolier, Anne Consigny, Emmanuelle Devos, Mathieu Amalric, Sara Forestier, Edouard Baer (comentariu din off). Premiera romaneasca – 25 iunie 2010