VIDEO "Autobiografia lui Ceausescu" n-a tentat prea multi jurnalisti, desi prezinta un punct de vedere original; In primul film facut in afara Iranului, Abbas Kiarostami se interogheaza fals pe marginea relatiei original-copie

„Filmul artistic de montaj” – cum ii place autorului sa-l numeasca – „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, a avut azi vizionarea de presa in Salle du 6eme, fiind prezentat aici la Cannes in cadrul Selectiei Oficiale hors competition. Din pacate, desi nici un alt film important nu era la concurenta, jurnalistii nu s-au inghesuit la acest film de trei ore in care fostul dictator comunist apare intr-o lumina surprinzatoare.

Ideea lui Andrei Ujica, autor al unei „Trilogii a comunismului” care includea pana acum „Videogramme einer Revolution”/”Videograme dintr-o revolutie” (1992) si „Out of The Present” (1995), se sprijina pe un titlu luat din literatura. „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu” este o parafraza dupa cartea lui Gertrude Stein, „Autobiografia lui Alice B. Toklas” (1933) in care scriitoarea, care a refuzat toata viata sa-si scrie memoriile, a ales sa scrie autobiografia inventata a propriei sale secretare, facandu-si o autobiografie prin reflexie.

Ujica s-a inspirat insa si din titlul „Autobiografia lui Fidel Castro. Un roman de Norberto Fuentes”. Norberto Fuentes este un scriitor cubanez in exil care a fost pana la un moment dat apropiatul lui Fidel Castro.

Filmul are la baza materiale video totalizand 1000 de ore din arhiva oficiala realizate de-a lungul a 25 de ani. „Norocul” lui Andrei Ujica a fost faptul ca arhiva e foarte bogata, Ceausescu fiind filmat in medie o ora pe zi timp de 25 de ani, pentru ca la mijlocul anilor ’70 sa accepte sa fie filmat si in vacantele petrecute in cerc restrans.

Ambitia lui Andrei Ujica e de a face fictiune cu ajutorul imaginilor autentice, pentru a incerca sa raspunda la intrebarea cat de fidela e o imagine de epoca? „Pana la urma, dictatorul nu e decat un artist care are posibilitatea de a-si pune intreg egoismul in practica. Nu e decat o problema de estetica faptul ca el se numeste Baudealaire sau Bolintineau, Louis XVI sau Nicolae Ceausescu”, spune Andrei Ujica pentru care aceasta idee indrazneata s-a concretizat in timpul indelungatului montaj al filmului care a inceput anul trecut prin iulie si s-a terminat cu putin timp inaintea Cannes-ului.

„Autobiografia…” incepe cu o secventa din timpul „procesului” din 25 decembrie 1989 si continua cu un lung flashback, de trei ore, in care il vedem pe Ceausescu in diverse ipostaze montate necronologic. Moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, cand nu e decat unul printre altii (desi duce sicriul), preluarea puterii, schimbarea numelui partidului, jucand la targ „Ursuletul ochitor”, vizitele in China, Coreea de Nord, Anglia sau Statele Unite – cand sta cot la cot cu Regina Elisabeta sau Jimmy Carter si viziteaza Studiourile Universal de la Hollywood, vizitele de lucru prin tara – cand testeaza painea sa vada daca e moale, vacantele de la mare, petrecerile de la Snagov, meciurile de volei cand e aproape simpatic in stangacia lui, „alendeloanele” albe, brodate colorat, pe care cuplul Ceausescu le poarta plimbandu-se cu sania, vanatorile de ursi, momentul de glorie de la invadarea Cehoslovaciei, vizitele in Coreea de Nord, cand Ceausescu e intampinat cu spectacole grandioase, iar solistele de acolo ii canta muzica populara romaneasca pe romaneste („Romanie, Romanie, cat de draga mi-esti tu mie…”)

Pe la jumatatea filmului (cel mult) spectatorul incepe sa se intrebe: „Stai putin, dar de ce dictatorul pica atat de bine?” Pentru ca pe ecran nu vezi decat fete zambitoare – ale lui Ceausescu si ale romanilor obisnuiti care il saluta cu flori, sau fetele politicoase ale marilor figuri politice ale vremii. Aceasta intrebare e suficienta pentru a te pune pe calea corecta: filmul este o autobiografie, deci e normal ca Ceausescu sa se vada – regizorul presupune ca isi rememoreaza viata in timpul procesului din decembrie 89 – ca un conducator iubit si drept si care nu are nimic sa-si reproseze.

Rolul lui Ujica este de a da montajului un rol sintactic, de a lega evenimente disparate si de a modifica scene, scotandu-le din contextul real. Pentru cine se astepta la o critica postfactum a comunismului sau la un comentariu terre-a-terre despre dictatura, filmul poate parea lung si lipsit de seva. Da, este poate prea lung, nu insa insipid. Regizorul continua sa filosofeze nu doar pe marginea comunismului cat a felului in care imaginea filmata l-a imortalizat, pastrand aceeasi atitudine detasata a unui entomolog sau lingvist pentru un material stiintific pe care le-a avut in celelalte doua filme ale sale.

Pentru cineva care s-a nascut recent si nu stie istorie, Ceausescu pare din aceste imagini un om patriot, de buna credinta, simpatic, un precursor al noii Europe, poate chiar cult. Gestul organizatorilor care au trecut si pe site, si in materialele informative numele lui Nicolae si al Elenei Ceausescu in dreptul cuvantului Interpreti nu e lipsit de sens si nu e ironic: nu suntem spectatorii unui documentar – nu aceasta e istoria (desi fundalul Romaniei se schimba sub ochii nostri pana la griul dezolant al Bucurestiului anilor ’80), ci vedem un film de fictiune care reasambleaza si reinterpreteaza istoria.

Sunt curioasa care vor fi reactiile pe care le va provoca filmul. Printre jurnalistii care au venit sa vada filmul i-am vazut pe Jay Weissberg de la „Variety” si Dan Fainaru de la „Screen International”. Personal, aceasta e partea din trilogie care imi place cel mai putin, dupa „Out of the Present” si „Videograme despre o revolutie”. Deja, Andrei Ujica anunta ca vrea sa atace o trilogie despre cultura de masa din care sa faca parte un film despre fotbal, unul despre fotbal si al treilea despre manechine.

Juliette Binoche a primit cadou un film si, poate, un premiu de interpretare

Cu „Copie conforme”, Abbas Kiarostami face primul film in afara Iranului. S-a dus pana in Toscana pentru a-i filma pe prietena sa Juliette Binoche si pe baritonul britanic William Shimell (cu care a lucrat in opera) intr-un film despre care am auzit aici ca ar fi modern, dar care nu mi s-a parut decat pretentios si plicticos.

Daca Ujica refoloseste imagini de arhiva pentru a fictionaliza istoria, Kiarostami se indeparteaza de ce facea pana acum imaginand dupa-amiaza pe care un scriitor britanic aflat intr-un turneu de promovare a unei carti (al carei titlu da si titlul filmului) o petrece impreuna cu proprietara unei galerii de arta care incearca sa-l seduca intr-un mod inedit.

Pornind de la un simplu joc, filmul cuprinde in toata a doua sa jumatate discutii in contradictoriu intre cele doua personaje care pretind ca sunt casatorite de 15 ani si ca au ajuns intr-un punct mort al relatiei. Cu toata intentia scenariului de a deruta spectatorul si de a-l face sa nu stie sigur daca cei doi sunt sau nu casatoriti, unde incepe si unde se termina jocul de rol, filmul e pretentios si teatral, si nu poate fi vazut decat poate ca demonstratie de virtuozitate pentru Juliette Binoche care trece cu mare usurinta de la o nuanta la alta.

Totusi, e greu de prevazut in ce masura actrita franceza din aceasta teatrala „Scurta intalnire” e o candidata sigura la Premiul de interpretare feminina pentru care exista deja o alta candidata – Lesley Manville, interpreta in filmul lui Mike Leigh, „Another Year”.

Citandu-l pe Roman Polanski

Nu mai avem mult si o sa spunem si noi, jurnalistii: „Numai filme din astea aveti?”, asa cum ii spunea in fiecare zi Roman Polanski lui Gilles Jacob, cand primul era membru al juriului Competitiei Oficiale. Replica face parte din documentarul „Gilles Jacob, l’arpenteur de la Croisette” de Serge Le Peron, prezentat ieri in afara competitiei ca un omagiu adus celui care a adus Festivalul de la Cannes la nivelul si faima de azi.

Roman Polanski a spus cuvintele de mai sus, disperandu-l cu fiecare zi tot mai mult pe Gilles Jacob care era in acel an delegat general, deci responsabil cu selectia filmelor. „Asa a fost pana cand a vazut Barton Fink. Pe urma nu mai stiam cum sa-i explic ca nu poate sa le dea toate premiile fratilor Coen”, marturiseste venerabilul Gilles Jacob in acest film la a carui premiera mondiala a fost prezent si in legatura cu care a marturisit ca a avut o singura dorinta – sa fie vesel.

Lasand gluma la o parte, nivelul Competitiei Oficiale din acest an e cel mai redus din ultimii cel putin cinci ani. Poate de aici exceptia pe care a facut-o Thierry Fremaux introducand cu doua zile inainte de inceperea editiei filmul lui Ken Loach, „Route Irish”, in competitie.

Potrivit cotatiilor juriului format din criticii invitati de revista „Screen International”, pe locul intai al preferintelor continua sa se afle „Another Year” de Mike Leigh, urmat – surprinzator – de dezamagitorul „Le princesse de Montpensier”, de Bertrand Tavernier.

„Biutiful”, de Alejandro Gonzalez Inarritu, nu le-a rupt inima acestor critici straini. Filmul are, insa, cotatii bune si foarte bune din partea criticilor si jurnalistilor francezi care alcatuiesc un alt juriu in revista „Le film francais”.