Sari direct la conținut

VIDEO Cronica de film "Das weisse Band" – "Caci vis al mortii eterne e viata lumii-ntregi"

HotNews.ro

Oamenii care viseaza mult si in culori au extrem de rar vise in alb-negru care vin ca niste regularizari ale unei evolutii interioare sau ca o lichefiere spontana a unor continuturi profunde. „Panglica alba” ar putea fi un astfel de vis – cinematograful e la modul esential un soi de vis pentru omenire (vezi intunericul salii, termenul de „proiectie” etc) -, dar el ar putea exprima, pastrand proportiile, niste continuturi ale inconstientului colectiv. Probabil de aici pleaca Michael Haneke in filmul care i-a adus anul trecut premiul suprem la Cannes.

In cel mai stilizat film al sau de pana acum, cineastul austriac aprofundeaza originile raului. Daca nu ofera un raspuns evident nu e pentru ca cercetarea esueaza, ci pentru ca intentia nu era sa si ajunga la un rezultat clar. Alb-negrul obtinut dintr-o pelicula turnata de fapt in culori ne face sa cautam nuantele de gri si sa percepem dincolo de simplitate. Suntem sau nu de acord cu „partea teoretica”, trebuie sa recunoastem ca avem in fata o mostra de maiestrie cinematografica.

Michael Haneke este in stare sa duca suspansul pina in panzele albe (sau, mai degraba, gri), fara a elucida pana la sfarsitul filmelor sale misterul care le tinea unite. La sfarsitul lui „Caché” nu ni se spunea cine era persoana care supraveghea insistent locuinta familiei Laurent, chiar daca primisem niste informatii cat pentru a ne incropi o teorie. Cand ia sfarsit „Panglica alba”, nu putem spune cu precizie cine e autorul sau cine sunt autorii ciudatelor evenimente petrecute in satul german de pe ecran, mai ales ca Haneke introduce la final o informatie istorica ce relativizeaza discursul de pana atunci.

Nu toate filmele in alb-negru au un motiv anume pentru a fi asa – in afara de dorinta autorilor de a le da un look elegant si retro -, dar „Panglica alba” iti permite sa vezi dincolo de frumusetea si de austeritatea sa protestanta o lume care ar fi fost cu totul falsa daca ti s-ar fi prezentat in culori.

Intr-un sat german de la inceputul secolului, care are o mecanica sociala bine definita, incep sa se petreaca niste „accidente” ciudate ale caror victime sunt membri ai comunitatii. Cine e vinovatul/vinovatii? Pentru care motive se petrec aceste lucruri – unele infioratoare? Exista o vina in absolut – poate aceeasi – pe care aceste evenimente o taxeaza? Sau nu exista nicio vina? Filmul nu ne raspunde la aceste intrebari, dar ne incurajeaza sa le formulam si sa alcatuim un cerc imaginar de suspecti.

Faptul ca Michael Haneke desatureaza o perioada istorica pana la alb-negru – mai ales intr-un timp si un mediu marcate de severitatea protestantismului – il determina pe spectator sa isi concentreze privirea pe un tablou esentializat din care elementele neimportante au fost eliminate. Cadrele – superbe – intra intr-o poveste fals politista cu bataie lunga (la un anumit nivel, Michael Haneke e un fel de M. Night Shyamalan european, sau mai degraba M. Night Shyamalan e un Haneke indiano-american).

Uscat pana la alb-negru, filmul incepe sa semene cu o ecuatie matematica a carei frumusete sta in faptul ca rezultatul e pe cat de complicat pe atat de simplu. Nu, nu suntem martorii unei povesti despre binele care invinge (sau nu) raul, unul dintre motive fiind acela ca nici nu stim care sunt/daca sunt cei buni si care sunt cei rai. Poate ca Michael Haneke suprapune un calc simplificat peste o poveste de viata ce se poate petrece oriunde in termenii cei mai normali si mai credibili cu putinta – chiar si in Romania de azi.

Pentru a ajunge unde? Ma indoiesc ca Michael Haneke stie foarte clar ce a vrut sa spuna cu acest film, dar acest mister care se adauga misterului povestii face filmul si mai interesant. Pe de alta parte, alb-negrul si toata sobrietatea uscata a regiei pot parea unora dintre spectatori prea pretentioase, iar acestia ar putea, de pilda, prefera un alt film al lui Haneke, „Funny Games”, in care manipularea spectatorului era de alt gen, extrovertita, isterica, insuportabila.

Dar „Panglica alba” – pe care n-as considera-o o capodopera si nici cel mai bun film al lui Michael Haneke – are un acroseu puternic datorat senzatiei pe care ti-o da, aceea ca trecutul te inghite pe nemestecate (contrazicand ultima teorie a lui Stephen Hawking), ducandu-te intr-o lume exact asa cum ti-o imaginezi in visele nocturne: alb-negru, ciudata, familiara cumva si raspunzand unor determinari al caror inteles ne scapa.

Panglica alba/Das weisse Band – Eine deutsche Kindergeschichte – regia si scenariul Michael Haneke, cu Christian Friedel, Ernest Jacobi, Leonie Benesch, Ulrich Tukur. 145 min. Pe ecranele romanesti din 7 mai.

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro