"El Greco" – o capodopera de plictiseala

„Well, I guess I never saw such a pathetic movie”/”Cred ca n-am vazut niciodata un film mai ridicol” – asa incepe comentariul unui cinefil dezumflat, singurul postat pe imdb.com la pagina rezervata celui mai recent biopic despre pictorul cretan El Greco. Filmul a avut premiera in 2007, dar intra pe ecranele noastre de-abia acum. Mai bine n-ar mai fi intrat deloc. Daca va hotarati totusi sa-l vedeti, luati un prieten cu voi, ca sa aveti cu cine rade.

Filmul, se spune pe genericul de final, este un omagiu adus Cretei. E adevarat, majoritatea actorilor din distributie sunt greci, iar personajele spaniole sunt interpretate daca nu de spanioli, atunci de actori de limba spaniola (cu exceptia protagonistului Nick Ashdon). Desi vorbesc mai ales in engleza, actorii pastreaza accentele limbii lor materne sau uneori o dau pe greaca sau spaniola. Acest lucru si locatiile din Creta sunt cele mai inspirate (daca e sa cauti) elemente ale unui film despre care iti dai seama din primele minute ca e facut de niste amatori.

Filme biografice s-au facut pana acum tone. Ca sa faci un film biografic de la care sa nu plece lumea, trebuie sa stii sa aranjezi materialul (mai ales cand e vorba de o personalitate despre care s-au mai facut filme) astfel incat sa aiba un schepsis. Ori o structura dramaturgica originala, ori un artificiu prin care sa trezesti interesul si sa poti manevra usor perioadele de timp, ori o solida esalonare, fie si cronologica, a materialului, intarita de interpretari foarte bune.

Daca vrei doar o trecere in revista a vietii unei personalitati, atunci iei un scenariu foarte lax si foarte transparent, asa cum face regizorul Yannis Smaragdis, unul in care viata unui om sa fie despuiata pana la osul unor linii de forta elementare, adaugi niste costume, muzica din perioada respectiva, si faci un film care in cel mai bun caz poate fi difuzat pe micul ecran.

Probabil fara sa fie impresionat de filmul lui Luciano Salce din 1966 (in care Mel Ferrer intrepreta rolul principal), cineastul grec a avut nesansa ca propriei sale lipse de viziune sa i se adauge nestiinta scenaristului care insira platitudine dupa platitudine ca margelele de paine pe o ata.

Filmul se concentreaza pe perioada spaniola a lui El Greco si pe conflictul avut de acesta cu prelatul Nino De Guevara, ajuns Mare Inchizitor. Totul emana desprindere de subiect – replicile sablonarde, interpretarile patrunse si artificiale ale actorilor intre care nu exista alchimie, uscaciunea dramaturgiei, regia inexistenta.

Apogeul filmului este scena din fata „comisiei” de inchizitori, o capodopera de platitudine, in care, asemeni unui Christ (de fapt, asa e tot filmul), El Greco il pune la punct pe maleficul De Guevara.

Inevitabil, relatia acestor doua personaje e redusa la conflictul dintre bine si rau, dintre lumina si intuneric la cotele cele mai rigide posibil. Si, inevitabil, iti aduci aminte de „Razboiul stelelor” si de toata cohorta de filme care, din 1977 incoace au pus in scena, mai bine sau mai trist, eternul conflict.

Nu ma pot abtine sa nu citez din nou din ce scria acel cinefil pe imdb.com, pentru ca am ras cu pofta: „Stays the striking line: „Can light overcome darkness?” Thanksfully, El Greco is dead and will never discover how strong becomes darkness when cinema comes to the hands of such illiterate artists.”

„El Greco” – de Yannis Smaragdis, cu: Nick Ashdon, Juan Diego Botto, Laia Marull. Pe ecranele romanesti din 27 februarie.