(9) Jurnal de Cannes

Acum, la sfarsitul festivalului (premiile se anunta duminica seara), am vazut in sfarsit un film despre care pot spune cu convingere ca merita Palme d’Or-ul. Se numeste „Entre les murs”, e semnat de Laurent Cantet, dar ar trebui semnat de toata echipa. Adica si de profesorul devenit scriitor François Bégaudeau, co-scenarist al filmului, de co-scenaristul Robin Campillo si de cei 25 de adolescenti care interpreteaza rolurile unor adolescenti, precum si de profesorii si parintii care sunt in film profesori si parinti.

Intreg filmul (adica in jur de doua ore) se desfasoara in spatiul inchis al unui liceu dintr-o zona de la marginea Parisului. Intr-o clasa sunt si arabi, si negri, si chinezi care nu stiu bine limba, si copii mai buni, si copii recalcitranti care te iau la pertu daca se enerveaza, si refuza sa te asculte. Desi te trimite de la inceput (fara sa-si propuna) la „Domnului profesor, cu dragoste”, „Cercul poetilor disparuti” sau la documentarul lui Nicolas Philibert, „Etre et avoir”, vei descoperi repede ca filmul le intrece cu viteza sunetului. Este atata naturalete in jocul interpretilor, atata inteligenta in schimbul de replici, atata bun-simt in grija de a nu scoate vinovati incat uiti rapid ca aparatul de filmat nu iese din curtea liceului si ca de fapt asisti la un film de fictiune.

Profesorii n-au viata personala si, fata de cei pe care-i stim noi de-acasa, sunt implicati suta la suta in munca lor. Cel putin profesorul François. De acord, e o meserie la fel de grea peste tot, dar in Romania sa adresezi cuvinte dure unui elev nu e inca o problema. Lovitul cu capul de tabla sau corectia cu rigla peste degete – pe care le stim noi din scoala, par metode din Evul Mediu fata de munca de autostapanire la care se supun profesorii de pe ecran.

Lucrul care te impresioneaza in primul rand este ca ai impresia ca vezi un documentar. Si totusi, elevii joaca niste roluri. Ei, ca si parintii (parintii lor si din realitate), ca si profesorii (care si ei apar in film cu propriile lor prenume) au repetat situatiile din film in cadrul unor ateliere desfasurate saptamanal mai bine de jumatate de an la Liceul Françoise Dolto din Paris. Acolo s-au ales cei 25 de elevi, dintr-un total de 50. Discutiile din clasa (mare parte din film e constituita din materia orelor de franceza tinute de un profesor pe nume François si interpretat chiar de François Bégaudeau), ca si un alt centru al filmului, excluderea din liceu a unuia dintre elevi, fac din scoala, asa cum spune regizorul, o „cutie de rezonanta” a problemelor care tin de egalitate de sansa, putere, integrare culturala ori sociala, excludere sau intoleranta.

Forta filmului sta in extrema franchete cu care spune lucrurilor pe nume si, ca opera de creatie, in spontaneitatea atat de greu de obtinut de la niste neprofesionisti. Unul dintre lucrurile cele mai magulitoare care i s-au spus anul trecut lui Cristian Mungiu la Cannes a fost intrebarea cum de a reusit sa lucreze atat de bine cu niste neprofesionisti. Numai un regizor stie cat de dificil e de obtinut firescul. Ori, in „Entre les murs” toti interpretii sunt neprofesionisti. Mai mult, adolescentii joaca roluri de multe ori diferite fata de cum sunt ei in realitate, chiar daca improvizatia le-a dat ocazia sa imbogateasca personajul cu elemente stiute de ei. N-am citit cartea cu acelasi titlu (semnata de François Bégaudeau), dupa care s-a facut filmul, dar am inteles ca a fost modificata in sensul individualizarii unor personaje, alcatuind uneori un personaj din mai multe personaje din carte/reale.

Banuiesc insa ca si cartea e la fel de impartiala cu cele doua tabere, elevii si profesorii. Sunt destule momente in film cand greselile elementare de limba sau de cultura generala iti starnesc rasul, dar nu poti sa nu te intrebi daca doar mediul de-acasa e de vina. Pe de alta parte, filmul ni-i arata pe acesti copii ca pe niste mici fiare extrem de greu de tinut in frau. Intre dezinvoltura si insolenta limita e uneori fragila, iar prin profesorul François, a carui strategie e sa dialogheze si sa-si provoace elevii, cineastul sugereaza ca solutia nu e excluderea din liceu si piciorul in prag, ci fortarea dialogului. „Entre les murs” e inteligent si, in pofida titlului, se deschide spre un univers mult mai larg decat scoala in sine sau sistemul educational francez.

Anul acesta se poarta oglinzile

Deschis cu un film de zile mici, Cannes-ul se inchide in acest an cu un film a carui intentie e sa satirizeze Hollywoodul. „What Just Happened?”, de Barry Levinson, e ecranizarea cartii lui Art Linson, care a produs „Incoruptibilii”, „Fight Club” sau „Into the Wild” (film semnat de presedintele juriului, Sean Penn). Este vorba despre un film realizat de cei dinlauntrul sistemului, care denunta sistemul. Autoreferentalitatea s-a mai jucat. Chiar ieri, in filmul lui Charlie Kaufman, „Synechdoche, New York”, dar aici are alt staif. In film, Robert De Niro (care acorda maine Palme d’Or-ul) este un producator care are doua saptamani de cosmar.

Pe de o parte, un film facut dupa reteta pentru deschiderea Cannes-ului (avandu-l ca protagonist pe Sean Penn!), dar care are niste proiectii-test atat de catastrofale incat trebuie sa i se modifice finalul. Pe de alta parte, intr-un alt proiect, un Bruce Willis ponderal (care se joaca pe sine) face crize de isterie si nu vrea sa-si rada barba. In al treilea rand, producatorul jucat de Robert De Niro incearca sa se impace cu fosta nevasta (Robin Wright Penn), desi urmeaza impreuna o terapie a carei intentie e sa-i faca sa nu mai vrea sa se impace. Printre vedete cu figuri, agenti nevrotici, scenaristi insistenti, directori de studiouri interesati doar de profit, producatori care pun capat stresului sinucigandu-se si regizori de doi lei dar care tin la „final cut” ca la pastilele din buzunar, te intrebi pana la urma daca Barry Levinson chiar a dorit un „statement” sau doar o distractie pentru finalul Cannes-ului. Pentru ca, desi nu iarta pe nimeni, nici macar pe organizatorii &spectatorii Cannes-ului, filmul pare sa fie rau cu toti si, de fapt, cu nimeni in mod special. Chiar daca maine seara „What Just Happened?” va pune o oglinda si in fata Cannes-ului ( Sean Penn se va vedea chiar in doua oglinzi), el nu are spiritul caustic al lui Robert Altman din „Pret-à-porter” sau „The Player”.