Horia Roman Patapievici: Am vanitatea sa arat ca nu toti romanii sunt netrebnici
Am intrat in biroul lui Horia Roman Patapievici cu o saptamana inainte de aniversarea zilei sale de nastere. Scriitorul in aceeasi masura contestat si admirat, ofera prin acest interviu un riscant si incomod dar. Surprinzator ca de obicei, Horia Roman Patapievici aduce cititorilor HotNews.ro darul sinceritatii.
Vlad Mixich: Va vad aprinzandu-va foarte tacticos o tigara de foi. Mai aveti vreme de asa ceva?
H.R.Patapievici: Smulgem curgerii ce putem smulge…
V.M.: Pe marginea unor astfel de mici placeri se potriveste o poveste. Povestiti-ne cum arata viata unui intelectual indragostit de frumos, dupa trei ani de serviciu intr-o institutie publica.
H.R.Patapievici: Viata lui are ca unitate saptamana. In prima parte, intelectualul cu pricina se scoala la ora 8.30 si se uita pe calendarul crestin-ortodox si vede sfantul a carui zi a inceput atunci, si asta o face nu pentru ca e bigot sau excentric, ci pentru ca niciodata nu mi-am dat timp sa ma uit in calendarul religiei mele carui sfant ii este data care zi. Si o fac acum, anul asta. Anul viitor ma voi uita si in sinaxar, sa vad si semnificatia fiecareia.
“AM O VIATA HARTUITA”
V.M.: Ati initiat acest tipar in urma celor trei ani de serviciu public, sau…?
H.R.Patapievici: Nu, dar de cand era sa mor in 11 iunie 2005, mi-a devenit limpede ca anumite lucruri trebuie facute. Daca nu le faci te trezesti ca nu le-ai mai facut niciodata. Si decat sa regret dupa, prefer sa ma caznesc aici si acum.
Dupa ce identifica sfantul, acel intelectual se uita pe geam si vede cum e ziua sfantului cu pricina. Dupa aceea se spala si are timp pana la 9.15 sa citeasca ceva, sa verifice o notita… Dupa care isi face foarte rapid pachetul cu micul-dejun si fuge napraznic la serviciu, unde incepe ceva care nu poate fi povestit pentru ca e in fiecare zi altfel, desi in esenta este mereu acelasi lucru.
Este ceea ce se numeste serviciu public. Si asta dureaza cu intreruperi nesemnificative pana seara. Seara, acest intelectual se duce acasa, isi pregateste ceva de mancare, lucreaza pana in jur de 1.30-2.00 si se culca.
Week-end-ul este cu totul altceva, pentru ca tot acest timp este la dispozitia lui si a familiei lui. Si acesta este timpul in care…in care…Uite ca nu stiu ce cuvant sa folosesc! Daca folosesc gandeste, e pretentios; daca folosesc mediteaza se preteaza la contrasensuri.
Pentru cineva care a citit din Plotin ca gandirea in sensul ei cel mai profund este rugaciune, aceluia i-as spune ca intelectualul cu pricina se roaga. Pentru ca atunci cand ii reuseste acest lucru, ceea ce el face indiferent ca se uita la o reproducere de tablou, citeste o poezie sau citeste o pagina de istorie, e de fapt o rugaciune. Nu e nici meditatie, nici gandire.
Asadar asa arata povestea…E viata de calugar laic. Asta nu inseamna ca e o viata posomorata, dar e o viata hartuita.
V.M.: O viata care nu va mai apartine?
H.R.Patapievici: Da. Nu-mi apartine. Nu-mi apartine si sub specia serviciului public, dar si in zilele celei de-a doua parti a saptamanii, caci si acolo sunt grabit, sunt sub orar, pentru ca trebuie sa citesc atata, trebuie sa scriu atata…Toate sunt facute sub amenintarea ca trebuie sa le fac acum. Repede, repede, repede…or asta este ingrozitor.
Asta e ceea ce ma nemultumeste in viata mea: faptul ca le fac pe toate ca si cum as avea un pistol la tampla. Atunci cand traiesti sub somatia faptului ca esti muritor, e un anumit fel de a fi, nu grabit, ci de a intelege ca timpul are o anumita valoare. Dar atunci cand traiesti in social, dupa agenda, asta e ceva profund nociv.
Primul tip de somatie te creste, pentru ca sporeste valoarea clipei. Al doilea tip de somatie te saraceste, pentru ca tu dai in permanenta clipei fara ca clipa sa creasca, sa dospeasca in ea insasi pana sa-ti dea ea ceva inapoi ca tu sa poti trai in continuare.
V.M.: Indreptandu-ma catre dumneavoastra, am citit intr-o statie de metrou pe trei panouri publicitare alaturate, cuvantul “prinde”. Ce va impiedica sa intoarceti spatele acestui panou pe care scrie “prinde”?
H.R.Patapievici: Sunt doua paliere de raspuns. Unul este serviciul public. Prin asta inteleg urmatorul lucru: unul din eroii adolescentei mele, in lumina si in orizontul caruia m-am format, este Henry de Montherlant. El a publicat un volum de eseuri care are titlul: “Serviciul Inutil”.
Esenta mesajului acelui volum este unul stoic, nu disperat: orice ai face, faci zadarnic; orice bine facut semenilor tai, social vorbind nu direct, se duce pe apa sambetei. De ce? Pentru ca in societate sunt o multime de smecheri, de profitori, care convertesc darul tau in beneficiu propriu, ilicit si ilegitim.
In acelasi timp – spune Montherlant – serviciul inutil are nobletea lui; mai mult, el trebuie facut. De ce? Aici fiecare vine cu setul sau de explicatii. Serviciul inutil este orizontul sub care eu fac serviciul social pe care-l fac pentru ca stiu ca foarte multi vor crede despre motivatiile mele ca sunt impure, citind asta daca vor citi, vor spune ca mint si ca ma umflu in pene, dar nu vor sti niciodata motivatia mea profunda, vor spune ca sunt ahtiat de onoruri, ca sunt arivist…
V.M.: Dar de ce nu va ganditi la cei care nu vor spune asta?
H.R.Patapievici: Ok, dar pentru ei nu este serviciu inutil. Eu ma refer acum la ceilalti.
V.M.: Doriti sa vorbiti despre acestia?
H.R.Patapievici: Da, pentru ca ei sunt majoritatea. De ce asadar, ca roman, fac totusi asta? Pentru ca in tara noastra a existat o generatie pe care o respect enorm, pana la lacrimi: generatia pasoptista. Este o generatie singulara care include de fapt toate generatiile pana la Marea Unire. In acel moment, idealistul, utopicul proiect al generatiei pasoptiste s-a incheiat, si anume cu succes.
Eu cred ca pentru orice roman care-si iubeste tara, ei reprezinta modelul absolut. Lucrarea lor istorica este exemplara. Incerc sa ma inscriu in generatia pasoptista. Ei au facut un serviciu social in detrimentul operei lor. Si mai e ceva: eu am vanitatea sa arat ca nu toti romanii sunt corupti, ca nu toti romanii sunt netrebnici, ca nu toti romanii sunt niste hahalere…Da, am vanitatea asta!
“IMPERIUL RUSESC REVINE IN FORTA”
V.M.: Ati avut intotdeauna un discurs foarte ascutit si pigmentat vizand “viciile” poporului din care facem parte. Dar de cand aveti functia publica din prezent, cat de mult v-ati autocenzurat discursul care a devenit parca mai bland in ultimul timp?
H.R.Patapievici: Mai putin decat ai crede. Sunt un om care implineste 51 de ani si o
ieremiada incinsa nu mai este la indemana. Si as spune ca nici epoca nu o mai cere. In anii 90, atunci cand am scris furibund despre noi, era pentru ca aveam sentimentul ca nu o sa reusim. Groaza mea era ca intram din nou sub rusi, intr-o forma sau alta, si ca ramanem in aceasta zona gri a tarilor tampon pentru interesele rusesti.
Or, de la 1 ianuarie 2007 si de cand am intrat in NATO, pentru Romania s-a intamplat ceva la fel de important ca si Marea Unire, ca si mica unire. Este al treilea mare lucru care s-a intamplat tarii noastre. Primul a fost 1859, al doilea este 1918 si celalalt este secventa dintre intrarea noastra in NATO si intrarea in UE.
V.M.: Sa inteleg ca de atunci ati reinceput sa cochetati cu speranta?
H.R.Patapievici: Nu, caci am sperat tot timpul. Dar atunci eram disperat pentru ca in fruntea tarii erau niste oameni care faceau o politica impotriva intereselor de destin ale natiunii romane, o politica pro-sovietica, pana in ‘91 cand, spre disperarea lor, s-a prabusit imperiul sovietic. Slava Domnului ca a avut totusi acest colaps de pana la Putin, vreme in care a fost dezorientat, dar acum imperiul rusesc revine in forta.
Dar ne gaseste intr-o alta pozitie. Daca oamenii lui Iliescu ar fi fost la putere in toata aceasta perioada, noi acum n-am fi fost intr-o pozitie buna, ci intr-una foarte proasta. Acum insa, suntem intr-o pozitie care corespunde legatului generatiei pasoptiste. Ce a facut Iliescu atunci in ‘90, era sa ne puna pe o linie de evolutie contrara legatului pasoptist.
V.M.: Datorita cui credeti ca am reusit sa ajungem in aceasta pozitie benefica?
H.R.Patapievici: Raspunsul este presedentia lui Emil Constantinescu si decizia istorica corecta de a sprijini SUA si UE in deciziile legate de conflictul din fosta Iugoslavie. Noi am sprijinit interventia NATO in aprilie-mai 1999 si in decembrie am fost chemati sa incepem negocierile de aderare. Fara sprijinul din primavara-vara nu am fi avut chemarea din iarna.
Asa s-a decis totul. In toate privintele, si in privinta legilor proprietatii, si in privinta orientarii noastre ferme spre occident, totul a inceput bine in tara asta in 1996, dupa ce Conventia si Constantinescu au castigat alegerile. Indiferent ce am gandi astazi despre CDR sau despre Emil Constantinescu, astfel de fapte fac deja parte din istorie, iar aceasta istorie este in sensul patriotismului pe care orice roman lucid ar trebui sa-l aiba, in sensul intereselor nationale, si nu pot decat sa spun chapeau bas.
“PENTRU TINERI, EU SUNT UN CIUDAT”
– S-a nascut la Bucuresti in martie 1957. Are studii de fizica si filozofie la Universitatea din Bucuresti. – A fost arestat in timpul revolutiei din 1989. – In 1995 a primit premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor si continua sa publice intr-un ritm sustinut volume de eseuri si filozofie. Cartile sale au fost traduse in mai multe limbi si de-a lungul anilor a primit mai multe premii importante pentru eseistica si jurnalism. – Intre 2000-2005 a fost membru al Colegiului CNSAS, iar din 2005 devine presedintele Institutului Cultural Roman. Este directorul revistei lunare “Idei in dialog”.
H.R. Patapievici
V.M.: Tangential am inceput sa vorbim si despre clasa politica de dupa 1989. Cum credeti ca ar putea clasa politica romaneasca sa se schimbe in bine daca pentru majoritatea covarsitoare a tinerilor, politica este astazi sinonima cu mizeria?
H.R.Patapievici: Este o chestiune de modele. Pe masura ce imbatranesc imi dau seama din ce in ce mai mult ca toata viata mea a fost hotarata de modelele pe care mi le-am ales, nu stiu cum, nu stiu de ce, in cea mai frageda adolescenta. Eu am vrut din toata inima sa am viata lui Nietzsche.
Eu nu stiam care e viata lui Nietzsche pentru ca nu-i citisem la vremea aia nici o biografie. Dar citindu-l am vrut sa fiu ca acel tip de om care poate gandi in acel fel. Ce m-a atras pe mine cel mai mult la Nietzsche era un fel de prezenta jupuita a sufletului lui in tot ce scrie. El pe masura ce devenea din ce in ce mai personal, in acea masura el devenea Nietzsche al meu, modelul meu.
De fapt, modelul era dincolo de Nietzsche, era un anumit fel de a trai integral cu o intensitate care sa te arda. Eu asta am dorit atunci in adolescenta cand mi l-am luat ca model. Asta m-a format dincolo de orice. Conteaza asadar enorm sa ai un model si conteaza enorm ce model ai. Asta te formeaza la fel de mult ca faptul de a avea niste parinti.
Ai evocat clasa politica. Pai daca clasa politica isi ia ca model pe P.P. Carp, sau pe Titu Maiorescu, sau pe I.C.Bratianu, da, atunci avem o speranta. Dar eu nu stiu cati pot invoca aceste modele. Adica un model de rectitudine morala ca P.P.Carp, un om care pe o chestiune de principiu isi da demisia din pozitia de prim-ministru. Cum a fost cu scandalul tramvaielor.
El a demisionat spunand “pai cum puteti sa puneti cinstea mea la indoiala?”. Da, asta este un model. Si avem, slava Domnului destule. Sunt si destule lichele in istoria noastra, dar problema e sa nu alegi lichelele.
V.M.: Adolescentii si tinerii de astazi se simt cel mai bine navigand rapid la suprafata lumii virtuale. Dumneavoastra, in schimb, sunteti mai curand un scafandru de mare adancime. E o mare diferenta de perspectiva. Cum reusiti sa comunicati de exemplu cu generatia fiului dumneavoastra?
H.R.Patapievici: (rade) Dar am o relatie foarte buna cu fiul meu. Eu nu am avut cu parintii mei o relatie atat de buna. Cu fiul meu am o relatie foarte buna…dar… mmm… nu stiu daca e o relatie de adancime. Stiti ce e de adancime in ea? Iubirea. Iubirea e exact cum spune apostolul Pavel in Corinteni13. Fara ea esti ca un tambal care suna spart. Si intre cele 3 ea e cea mai mare. Intre mine si fiul meu nu poate sa nu fie o legatura profunda pentru ca este o iubire lipsita de liman.
V.M.: Dar intre dumneavoastra si colegii de generatie ai fiului dumneavoastra, cei care va citesc cartile?
H.R.Patapievici: Nu stiu, asta habar n-am. Pentru ei sunt un ciudat.
V.M.: Sau mai curand un model?
H.R.Patapievici: Eu nu am constiinta ca sunt model. Nu stiu, pentru cine sunt model? Nu vad de unde ar rezulta asta.
V.M.: Multe dintre cartile dumneavoastra atrag destui tineri, dar multi se plang de o anume “pretiozitate” a limbajului dumneavoastra. De ce apar atatea neologisme in cartile dumneavoastra?
H.R.Patapievici: Nu din pretiozitate…Pentru “Zbor in bataia sagetii” e mai diferit, pentru ca eu cu prietenii mei aveam un idiom, noi eram fascinati de bogatia limbii noastre si la Calinescu ne atragea de exemplu, capacitatea lui de a inventa, pornind de la neologisme, cuvinte ale limbii romane care erau plauzibile. In “Bietul Ioanide” explica ce este exorbitant.
Nu intelesesem, nu aveam deprinderea sa citesc etimologic cuvintele limbii mele. Si atunci am inceput sa ne scriem scrisori intre noi, sau cartoline postale, intr-o limba pe care o inventam noi. Cautam sa punem cat mai multe neologisme plauzibile. Obvios nu e un cuvant al limbii romane.
Sigur ca noi spunem fireste, sau de la sine inteles, dar l-am folosit in “Zbor in bataia sagetii” pentru ca era o scrisoare adresata partenerului meu de inventie lingvistica, care era Dan Waniek. Eu altfel nu folosesc obvios. La fel pentru “Cerul vazut prin lentila” formata din eseuri care toate au fost gandite inainte de 89. Eu acum l-am scris ca am avut ocazia, dar materia lor, toata, este gandita inainte de 89.
Or, gandeste-te cum as fi putut eu produce, dupa ce mi-a fost pusa la dispozitie o pagina saptamanala in revista “22”, cum as fi putut produce saptamanal o pagina cu lucruri care merg de la filozofie politica la istoria stiintei? De fapt, fiind un om foarte ordonat, am foarte multe fise, am foarte multe lucruri aproape facute, schitate.
Eu cand stiam ca am de facut o pagina rasfoiam memoria mea mobila facuta din caietele mele si dezvoltam ceva deja gandit, cu referintele care erau deja culese. Nu inventam atunci. Si din cauza asta lexicul meu este cel dinainte de 1989. In mod esential ce inseamna asta? Este lexicul unui om care traieste intr-o nisa care e privata, nu publica. Eu nu aveam un limbaj public.
Limbajul meu public s-a constituit numai prin eseurile din “Politice” si de atunci nu mai folosesc neologismele pentru ca ele nu sunt uzuale in spatiul nostru public. Eu ma adresez unor oameni care vorbesc limba vorbita astazi. In timp ce “Zbor in bataia sagetii” si “Cerul vazut prin lentila” tin de fondul lexical ante-89, care era unul de nisa sociologica si nu de spatiu public. Eram intr-un soi de limbaj privat.
“PATRIOTISMUL E CA SI IUBIREA”
V.M.: In “Zbor in bataia sagetii” spuneti ca “din dragoste nu poti iesi altfel decat jupuit”. Sunteti indragostit de Romania. De ce anume va jupuie ea?
H.R.Patapievici: E o jupuire continua. Totul, suflet, inima, carne, piele, viscere, totul.
V.M.: Dragostea asta de Romania e un viciu sau un dar, un har?
H.R.Patapievici: Nu stiu ce e. Eu nu am raspuns la intrebarea asta. De ce-mi iubesc tara asa cum o iubesc eu? Nu stiu. Dar si rostind lucrul acesta imi displace. Pentru ca cei care rostesc aceste cuvinte “imi iubesc tara” sunt oameni pe care-i dispretuiesc. Nationalismul asta romanesc, intrupat de Vadim, de Funar…
Acesti oameni fac rau, orice ar crede ei, ei nu-si iubesc tara…Ceausescu nu si-a iubit tara, i-a facut un rau mai mare decat oricare alt dusman. In fond, patriotismul e ca si iubirea. Iubirea se declara cand esti indragostit, dar odata iubirea instalata prin recunoasterea reciproca a iubirii, este altceva decat indragostirea, este ceva foarte profund pentru ca ea se retrage din zona declamatorie, ramanand in zona fiintei, si a faptelor, si a actiunii. Ceva foarte profund.
Asa e si iubirea de tara ta. E un consimtamant care trece dincolo de fiinta ta intr-un fel, ca si iubirea adevarata. Nu e ceva pe care sa-l declari. Si nici nu e ceva despre care sa spui: “acum fac asta pentru tara mea”. Asta e o aberatie. Ci tot ce faci, in virtutea firescului tau profund e ceva pentru tara ta.
V.M.: In incheiere v-as ruga sa completati premiza unor truisme care bantuie societatea noastra. Incepem cu acesta: e imposibil sa iesi necompromis dintr-o functie publica detinuta in Romania…
H.R.Patapievici: …dar e posibil sa fi facut ceva temeinic. Desi acest ceva temeinic depinde numai de urmasii tai.
V.M.: E imposibil sa fii bogat si cinstit, dar e posibil sa…
H.R.Patapievici: Dar nu sunt de acord cu premiza. Eu cred ca poti sa fii si bogat si cinstit. Iar mediul care permite aceasta conjunctie si nu adversitate este capitalismul. Clar. Luati-l pe Bill Gates. Un exemplu clar: un om cu o idee si cu un mediu care poate primi ideea si o poate valorifica, ajunge bogatasul numarul unu al lumii.
V.M.: E imposibil sa devenim mai politicosi, mai curati, mai civilizati…
H.R.Patapievici: …(ofteaza) dar e posibil sa nu mai intalnesti pe strada soferi care atunci cand dai prioritate unui om, sa deschida geamul, si sa strige: “ Misca-te, ba, tampitule mai repede”. Sper sa nu mai intalnim episoade din astea. Mi s-a intamplat acum doua zile.
V.M.: E imposibil ca cel care va citi acest interviu sa-si schimbe viata, dar e posibil sa…
H.R.Patapievici: … sa doreasca s-o faca.