Povestile Irakului. Episodul II – Intalnirea cu scriitorul Abdul Setter Nasser

Octombrie, 2003. Trebuie sa astept trei zile la Amman avionul de Baghdad. Profit de ocazie pentru a-mi aranja un interviu cu Abdul Setter Nasser. Ii stiam povestea din adolescenta, cand il si intalnisem, o data, in casa din Baghdad a lui Srpko Lestaric, translatorul cartilor lui Nasser in sarba. Fiul lui Srpko, Vrsan, mi-a spus ca Nasser fugise din Irak in 1999 si m-a ajutat sa dau de el in Amman.

„Din cauza inchisorii, mintea mea nu mai este ceea ce a fost”

Ne intalnim in lobbyul hotelului in care stau. E uscativ, negricios, cu o figura deschisa. Nu isi mai aminteste de mine, insa e bucuros sa dea peste un prieten al lui Srpko. Ma pune sa ii povestesc nunta lui Vrsan, la care fusesem cu trei luni in urma.

Ne asezam la o masa din cafeneaua hotelului. Cerem ceai si cafea si ne aprindem cate o tigara. Discutia merge destul de greu, pentru ca trebuie sa vorbim prin intermediul unui translator. Abdul Setter Nasser imi zice ca pe vremuri stia si engleza, insa a uitat-o, la fel cum si-a uitat si o parte din trecut. Se bate, zambind, cu degetul pe tampla: „Mintea mea nu mai este ceea ce a fost”.

„Din cauza inchisorii?”

„Da!”

Povestirea care l-a aruncat in puscarie

Fusese incarcerat, in 1975, pentru o povestire, „Stapanul nostru, Califul”, care ii deranjase pe puternicii zilei. A fost tinut mult timp intr-o celula de 1 metru patrat si un metru si jumatate inaltime, in care a stat ghemuit, fara sa stie cand era noapte sau zi, fara sa auda vreun alt sunet decat urletele celorlalti detinuti. Baathistii nu l-au eliberat decat dupa presiunile facute de Asociatia Internationala a Scriitorilor, PEN, si de secretarul general al ONU din acea perioada, Kurt Waldheim.

Povesteste zambind, de parca ar fi vorba despre o alta persoana. Sunt un pic intimidat si nu prea stiu ce sa ii spun. Vrsan imi zisese ca, pentru a nu innebuni, Nasser compusese, in minte, o povestire, pe care o pusese pe hartie la eliberare. Ii amintesc acest lucru, insa ma corecteaza: nu a fost vorba doar de o povestire, ci de mai multe. Incerc sa trag o concluzie:

„Cel putin nu ati innebunit…”

Abdul Setter Nasser zambeste, bland:

„Cine ti-a spus ca nu am innebunit? Mai bine de un an, dupa ce am iesit, nu am mai fost om. Sotia nu a mai suportat sa stea cu mine si m-a parasit. Memoria mea a fost compromisa definitiv.”

„Cutia cu greseli”

Nu mai am ce comenta. Imi dau seama ca nici macar nu pot sa-mi imaginez ororile prin care a trecut. Mut conversatia catre actualitate. La Baghdad, iordanianul Abu Musab Al Zarqawi tocmai declansase primul atac coordonat cu mai multe masini-capcana, una dintre tinte fiind Comitetul International al Crucii Rosii. Razboiul se incheiase, oficial, la 1 mai, insa situatia incepuse sa se deterioreze. Deja presa vorbea de insurgenti si de posibilitatea unui razboi civil.

Abdul Setter Nasser e, insa, optimist. Incearca sa ma convinga ca irakienii nu au nimic de-a face cu atentatele sinucigase, ca razboiul civil este exclus pentru ca oamenii vor democratie, ca reconstructia va fi o nimica toata odata ce sutele de mii de persoane fugite in timpul dictaturii se vor intoarce acasa.

„Timp de 35 de ani, Irakul a fost tara a 1001 de povesti incredibile, orori si greseli greu de inteles. Am vorbit despre toate aceste povesti in ultima mea carte, „Cutia cu greseli”. Acum este timpul sa mergem mai departe”. Am senzatia ca, pentru el, „Cutia cu greseli” este o cortina trasa peste o perioada neagra care nu mai are cum sa se intoarca.

Nici eu, nici el, nu aveam cum sa ne imaginam atunci greselile pe care aveau sa le faca, in urmatorii ani, noii stapani ai cutiei. Discutia noastra avea loc inainte de valurile de atentate sinucigase contra civililor, de echipele mortii, de scandalul Abu Ghraib si de multe alte intamplari care, in loc sa ii atraga catre Irak pe cei plecati, au alungat alte sute de mii.

***

„Aqaba! To Aqaba”, a strigat Peter O’Toole in scena din „Lawrence of Arabia” in care celebrul colonel britanic lanseaza, impreuna cu o trupa de beduini, expeditia prin desert catre portul de la Marea Rosie. Imi amintesc de acea scena a doua zi dupa interviul cu Abdul Setter Nasser in timp ce strabat si eu desertul catre Aqaba. „Cutia cu greseli” fusese construita in epoca lui Lawrence, cand Gertrude Bell a trasat cu rigla, pe harta, tarile din regiune.

Iar Gertrude Bell, inainte de a se sinucide la Baghdad, a gandit, impreuna cu altii, un Irak condus de sunniti, pentru ca se temea de o teocratie a majoritatii siite, si un Kurdistan parte din Irak, pentru ca britanicii sa pastreze controlul zacamintelor de petrol din nordul tarii…

Ajung in Aqaba pe la pranz. Este un oras superb, cateva sute de case albe ingramadite intre un perete de stanca si Marea Rosie. In departare se pot vedea, cu ochiul liber, casele albe ale oraselor din Egipt si Israel. Strazile sunt pustii, ca peste tot in Orient in perioada Ramadanului. Putinii oameni sunt amortiti de post si toropiti de soare. Aqaba Ramadanului se termina, insa, la portile marilor hoteluri de pe malul marii. Dincolo de ele, pe plajele private, turisti europeni aflati in vacanta asculta muzica, se racoresc cu bere, sau inoata relaxati. Trei unguroaice, bronzate, cu bikini ingusti, fac plaja topless.

Revin la Amman seara. Reusesc sa fur vreo doua ore de somn catre dimineata. Cateva ore mai tarziu, sunt in avion, deasupra Baghdadului. Aterizarea este ca o cadere in spirala, manevra facuta de piloti pentru a evita eventualele rachete trase de insurgenti.