Cum ne promovam cultura in strainatate?

In ultimii cincisprezece ani – pentru ca de-a lungul deceniilor comuniste o astfel de problema nu s-a pus niciodata la modul programatic si profesionist – s-a vorbit mult si adeseori despre promovarea culturii romanesti peste hotare.

Cu toate acestea, inca nu s-a depasit stadiul bunelor intentii si, desi numarul traducerilor din literatura autohtona este considerabil mai mare, desi mai multi autori romani au devenit cunoscuti in afara granitelor tarii, nu se poate vorbi, deocamdata, de strategii coerente de promovare, la nivel institutional.

Spun asta deoarece majoritatea reusitelor de acest tip s-a datorat contactelor personale, entuziasmului unor traducatori, interesului manifestat de diversi editori straini fata de o carte sau alta si prea putin unei strategii culturale nationale.

Citeam zilele trecute un interviu cu directorul Institutului Polonez din Bucuresti, Roland Chojnacki, publicat in numarul din aprilie al revistei Cuvantul, in care se vorbeste despre existenta, in Polonia, a unui Institut al Cartii, „care se ocupa exclusiv de promovarea literaturii polone in strainatate, dispunind, in acest scop, de un buget”.

Cit de util este acest institut putem constata cu totii, nu doar prin traducerile in limba romana din autori polonezi, ci, mai ales, prin ecoul pe care literatura poloneza il are pretutindeni in lume. Acelasi lucru se poate spune si despre literatura ceha sau despre cea maghiara, ca sa nu ma refer decit la spatiul cultural aflat, pina in 1989, sub guvernarea partidelor comuniste.

Sa fie oare literatura romana mai neinteresanta, mai lipsita de valoare estetica? Cred ca o astfel de intrebare este, din start, prost formulata. Fiindca ceea ce lipseste, in mod evident, culturii noastre nu este valoarea, ci mecanismele eficiente de promovare, ne lipsesc, cu alte cuvinte, viziunea pe termen lung si politicile culturale coerente care sa-i dea concretete.

O incursiune prin librariile din marile orase ale tarilor din fostul lagar socialist poate fi o experienta relevanta in acest sens. Vizitatorul strain, interesat sa descopere literatura tarii respective, poate gasi, traduse in cel putin trei limbi de circulatie internationala – engleza, franceza si germana – opere literare semnate de autori maghiari, polonezi, cehi etc. reprezentativi.

Interesant este ca majoritatea acestora sint contemporani, marile edituri din tarile vecine mizind tocmai pe actualitate.

La noi, astfel de editii sint sporadice, editurile autohtone interesate sa publice, in Romania, traduceri din autori romani contemporani sint aproape inexistente, alegerea titlurilor si autorilor care sa ne reprezinte la marile tirguri internationale de carte ocoleste, sistematic, autorii tineri, singura idee-far a celor insarcinati cu selectia fiind, an de an, promovarea autorilor interbelici sa

u a celor care au, in Romania, succes de public.

Oferta noastra culturala este invariabil aceeasi, nu exista, nici la nivel de edituri si nici la nivel institutional, preocuparea de a diversifica aceasta oferta in functie de specificul cultural al fiecarei tari in parte.

Se merge pe ideea ca ceea ce e bun si interesant pe plan intern este, obligatoriu, valabil si pe plan extern, ca, daca la noi Camil Petrescu sau Marin Preda sint valori consacrate, aceleasi criterii se aplica, automat, si pe piata culturala externa.

Sau apelam, constant, la nume mari (gen Ionescu, Eliade, Cioran), care s-au impus in cultura europeana in deceniile trecute, care au intrat deja in constiinta culturala universala si a caror prezenta nu mai spune nimic nou despre noi.

Asa se face ca, in timp ce tarile invecinate apeleaza la diverse strategii de marketing si publicitate, care sa stirneasca interesul marilor edituri straine pentru cultura respectiva, noi substituim actiunea culturala eficienta cu inspiratia de moment si oferim, adeseori, produse expirate sau, in orice caz, greu vandabile.

Pe de alta parte, nu stim sau, poate, nu vrem sa promovam, in Romania, reusitele certe ale unor autori romani care au succes in strainatate. Cind nu sint de-a dreptul ignorate de revistele culturale de la noi, astfel de succese sint privite cu mefienta (ca sa nu mai vorbim de dispretul ostentativ, demn de o analiza psihanalitica, afisat de autori ca Mircea Mihaies).

Preferam sa ne baricadam in „tabere” adverse si, orbiti de meschine interese de grup, pierdem din vedere interesul national (nefericita sintagma, atinsa, si ea, de „adierea” derizoriului). Probabil ca nu ne-ar strica mai multa responsabilitate, mai multa generozitate si, mai ales, mai multa luciditate.

Ne-am putea concentra mai intens pe elaborarea unor politici culturale pe termen lung, care sa tina cont, in primul rind, de publicul caruia ne adresam si mai putin de orgoliile si obsesiile noastre de intiietate.

Carmen MUSAT