Ce intelege UE prin marea coruptie (de Liviu Avram)

Avem o expresie cu care, ca sa citam un fost prim-ministru, toata lumea umbla in gura: marea coruptie. Toti o folosesc, dar cei mai multi se prefac ca nu stiu despre ce este vorba.

„In Romania, coruptia nu mai este regula, ci exceptia”, a declarat, deunazi, premierul Tariceanu cotidianului francez „Le Figaro”. „Acum sintem in opozitie si inteleg sa va ocupati de cei care sint la putere, nu de noi”, a ripostat Adrian Nastase, acum citeva zile, unor ziaristi care incercau sa-i mai numere niscaiva oua.

Desi venite din partea a doi adversari politici, ambele declaratii tradeaza, oarecum, aceeasi mentalitate: sa lasam trecutul asa cum a fost si sa ne preocupe prezentul, eventual si viitorul. Amindoi uita insa un cuvint esential: decontul.

Desi n-ar trebui sa-l uite. Obsedanta sintagma „coruptia la nivel inalt” din Raportul de tara pe anul acesta si din anii trecuti exact la acest termen se refera. Mult laudatele alternante la guvernare din Romania au avut, toate, un numitor comun: o foarte slaba capacitate a fiecarui guvern de a prezenta decontul guvernarii precedente in ce priveste coruptia.

Au fost citeva anemice tentative in 1997, abandonate pe parcurs, si putina zarva in 2001, insa foarte putina, ca o reciprocitate parca.

Noi am pierdut cincisprezece ani, dar macar – sau, poate, tocmai – rabdarea pe care am avut-o ne da dreptul sa afirmam raspicat: exista o intelegere la nivelul intregii clase politice potrivit careia nici o grupare care vine la putere nu-i face un rau decisiv celei careia ii ia locul.

Pentru ca poporul roman s-a dovedit capricios, suporta greu doua mandate in miinile aceleiasi grupari, si raul pe care il faci azi adversarului politic se poate intoarce impotriva ta peste patru ani.

Jonathan Scheele a fost rugat ieri sa explice ce intelege Comisia Europeana prin „coruptie la nivel inalt”, despre care Raportul de tara spune ca e un capitol in care nu s-au inregistrat progrese. Altfel spus, cine sint „pestii cei mari” care trebuie prinsi, astfel incit sa nu se activeze clauza de salvgardare. Diplomat, oficialul european nu a dat nume si e putin probabil s-o faca vreodata.

Acesta pare a fi si paravanul indaratul caruia se ascund politicienii romani de rang foarte inalt: cita vreme oficialii europeni nu au voie sa expliciteze ce anume inseamna „coruptie la nivel inalt”, definirea ceva mai concreta a acestui concept ramine o afacere strict interna, in care nimeni nu are interesul sa dea nume si prenume.

Tariceanu se rezuma sa descrie situatia de moment – iar noi avem libertatea sa-l credem sau nu – insa e reticent cind e sa prezinte deconturi. Iar Adrian Nastase incearca, doar aparent corect, sa impinga atentia presei spre cei aflati la guvernare, in speranta ca propriile sale fapte vor fi uitate.

Am vorbit, acum citeva saptamini, cu un oficial de la Bruxelles si i-am pus aceeasi intrebare precum cea adresata lui Jonathan Scheele. Voiam doar sa imi dau seama cam pe unde se afla orizontul de asteptare al Comisiei Europene atunci cind vorbeste de „pestii cei mari”.

Tocmai pentru ca discutia era neoficiala, raspunsul a fost mult mai cuprinzator decit cel dat de Jonathan Scheele, dar, din acelasi motiv, nu pot divulga nici numele, nici pozitia celui care mi l-a dat.

In schimb, pot descrie ce am simtit cind i-am auzit raspunsul: mi-a insirat cinci nume concrete de oameni despre care asteapta sa fie anchetati – nu arestati, nu neaparat condamnati, ci doar anchetati corect si con-vingator – si am ramas uluit cit de sus e asezata stacheta.

Rigorile unei discutii „off the record” ma impiedica, din nou, sa spun despre cine era vorba, dar, ca sa aveti o idee, incercam un exercitiu: lasati la o parte orice complex, orice tabu imaginabil si puneti pe hirtie numele a cinci dintre cei pe care ii credeti dumneavoastra a fi „marii rechini”. Va garantez ca pe cel putin patru dintre ei i-ati ales corect: erau pe lista.