Falimentul ospitalitatii romanesti (de Ovidiu Nahoi)

Nu-i un morman de fiare vechi, dar e pe aproape.Exista, poate, o suta de raspunsuri valabile la o intrebare care revine obsedant, in fiecare inceput de vara, de cativa ani incoace: de ce n-avem turism? Intr-adevar, turismul a parcurs in Romania, cu o incredibila seninatate, drumul de la promisiune la vis si de acolo la himera.

Putem invoca, drept raspuns, ritmul lent al reformelor. Corect. Una era sa ne vindem frumusetile tarii prin 1990-1991, fie si pe un dolar gaurit, unor operatori din strainatate. Ei ar fi stiut pretentiile neamtului, suedezului, britanicului sau ale altui turist cu staif si punga plina. Dar startul privatizarii a trebuit sa astepte un deceniu.

Iar primii veniti si serviti au fost clientii de partid autohtoni, cunoscatori ai tuturor scamatoriilor posibile si imposibile, dar afoni la un capitol esential: capacitate de atragere a turistului de calitate.

Mentalitate de smenar, servicii asijderea – aceasta este imaginea de ansamblu, cu scuzele de rigoare fata de cazurile de exceptie ale celor care intr-adevar se zbat si chiar reusesc sa ofere calitate!

Putem invoca, bineinteles, si starea deplorabila a infrastructurii. Om fi avand noi niste munti nici prea-prea, nici foarte-foarte (cine vrea „originalul” are, in definitiv, la dispozitie Muntii Alpi!).

Om fi avand noi vreo 60 de kilometri de plaja la Marea Neagra cu care putem spera sa rupem o bucatica din potul pe care si-l adjudeca an de an grecii, croatii sau turcii, cu mii de kilometri de litoral exploatabil.

Om fi avand o Delta a Dunarii cu totul unica si vreo cateva zeci de statiuni balneare, adevarate mine de aur exploatate in mod execrabil.

Degeaba avem insa toate acestea daca nu avem si drumuri, parcari, aeroporturi, canalizari si tot ce mai este necesar pentru un strain caruia ii place exotismul, dar nu-si imagineaza viata fara niste minime cuceriri ale civilizatiei, cum ar fi dusul sau asfaltul.

Putem invoca alte si alte motive, cum ar fi dezastruoasa mostenire a unui turism prafuit de tip sindicalist, durata mica a sezonului de vara in comparatie cu statele din regiune, cu clima mediteraneana, saracia, imaginea proasta a tarii in ochii investitorilor straini, inabilitatea promovarii ofertei turistice (ce clipuri inspirate au tari precum Croatia sau Muntenegru, difuzate pe Euronews si pe alte canale TV internationale!)

Dar chiar daca maine, printr-o vraja, am reusi sa remediem toate aceste motive, tot n-am reusi sa dam un branci intepenitei noastre industrii turistice. Si asta, fiindca n-am actiona in punctul dureros si esential al comportamentului romanesc.

Pana la urma, intre esecul perpetuu al turismului si „clasamentul” care situeaza capitala tarii printre cele mai „nesimtite” mari orase ale lumii exista o legatura indestructibila.

Turismul nu inseamna sa vinzi numai peisaje, muzee, bai de namol sau scaldat in mare. Succesul inseamna sa creezi o atmosfera, sa oferi un zambet, sa lasi o impresie.

Pana la urma, o vacanta reusita inseamna un mozaic colorat, alcatuit din mii si mii de mici piese reprezentand tot atatea clipe in care te bucuri ca ai iesit pentru un timp din lumea ta de zi cu zi si ai descoperit o alta, noua si interesanta.

Ne place sa ne consideram un popor ospitalier – si poate ca oamenii de pe la noi chiar sunt asa, dar numai luati unui cate unul. Problema este ca nu stim cum sa facem din milioane de ospitalitati individuale una colectiva.

Luptandu-ne in aceasta jungla a Romaniei de zi cu zi si inca nevindecati total de trauma comunista, am uitat cum sa convietuim si cum sa le facem celorlalti viata mai frumoasa. Iar lucrul acesta nu are cum sa nu se sesizeze in turism, vazut pe plan mondial exact ca o „industrie a ospitalitatii”!