„M-au mutat fictiv de acasă, împreună cu copilul, pentru o școală mai bună”
Înscrierea la școală este unul dintre momentele de cotitură din viața de părinte. Mai întâi trebuie să vezi dacă este copilul pregătit să facă pasul ăsta, că tu, adultul, nu ești niciodată. Vezi cum ăsta mic nu mai e chiar așa mic, semn că și la tine se adună anii. Îți răsună în cap vorbele mătușii: ”copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari”.
După ce ai citit tot ce se putea despre dezvoltarea emoțională, cognitivă, motrică, psiho-cum-o-mai-fi și nu ai ajuns la niciun rezultat, după ce ai discutat cu educatoarele de la grupă și una ți-a zis că e super-pregătit și alta că e bine să-l mai lași că e prea copilăros, adopți varianta Z. Iei copilul de-o parte și-l întrebi: ”Vrei, măh, să te duci la școală?”. El băjmășește ceva acolo, în timp ce aleargă cu două mașinuțe. Tu înțelegi că a zis ”da” și consideri cazul închis.
De-acum ai altă problemă mai serioasă. Ce școală alegi? Te uiți în portofel, te uiți pe card, mai arunci un ochi și pe scadențarul de la creditul la casă și te decizi instantaneu: ”școala de stat”. Cu hotărârea luată 500% începi să te interesezi la ce școală ești arondat. Cum afli, începi să cauți pe internet informații despre ea.
La un moment dat, hotărăști să ieși din off line (ești mamă modernă, ce să mai!) și să te plimbi discret pe lângă școală la orele la care ies copiii de pregătitoare. Te învoiești de la birou. Îi dai liber și puștiului de la grădiniță și pe nepusă masă îl scoți la prânz să bântuiți pe străduțe. Ajungeți la poarta instituției de învățământ și te izbește adunătura diversă din curte. Elevi de liceu, amestecați cu elevi de gimanziu și printre picioarele lor alergând, cam fără noimă, piticii de clasa pregătitoare. Of, ai uitat că acolo este un conglomerat de școli! Poate n-o fi chiar așa de rău!
Părintele devine detectiv
Ieși pe cealaltă parte a curții și ajungi pe o alee, unde se află un foișor. Acolo, cocoțați pe gard, stau vreo 15 elevi de liceu, unii cu câte o sticlă de suc lângă, alții cu câte o bere. Râd, își dau ghionturi și vorbesc tare. Atât de tare că se aude chiar din curtea școlii cum își bagă și își scot, și nu despre cărți și caiete în ghiozdan vorbesc. Te uiți la ei. Te uiți la țâncul ce te ține strâns de mână și râde ștrengărește la tine. Te întrebi dacă e bine ce vrei să faci. Nici de pe internet nu ai citit lucruri mai bune. Citești din presă că în vară a venit poliția pentru că doi elevi de liceu s-au bătut precum chiorii pentru o fată, iar acum ceva vreme un profesor de matematică a fost dat în judecată pentru hărțuire, iar părinții au câștigat. Nici notele de la capacitate nu sunt strălucite, dar te gândești că mai e mult până acolo.
Când situația te obligă…
O iei de la capăt, mai atentă, pe grupurile de părinți de pe rețelele sociale și nu găsești niciun punct de sprijin. Vorba care circulă prin târg cum că un copil învață oriunde, doar să vrea, nu prea merge într-un mediu care nu pare a fi potrivit nici pentru elevii mai mari, d-apoi pentru ăștia care fac primii pași la școală.
Nu-ți rămâne decât să faci ceea nu voiai. Dar n-ai de ales. Cauți altă școală în apropierea casei. Te consulți și cu alți părinți ai căror pitici urmează să meargă la pregătitoare, mai întrebi prin cartier și alegi în cele din urmă.
Acum trebuie să vezi ce străzi sunt arondate și cine dintre cunoscuți stă pe-acolo. N-ai vrea să pui anunț pe Facebook. Nu e chiar legal, dar nu îți poți lăsa copilul într-o școală care nu e sigură. A zis doamna ministru că trebuie să-i ducem la școlile arondate, că toate sunt bune, dar parcă n-ai crede-o pe cuvânt că știi sigur că n-a trecut pe la cea unde ar trebui să meargă copilul tău.
INTERVIURILE HotNews.ro