A fi anti-totalitar a fost si ramine o obligatie morala. Ca si aceea de a fi inteligent

Autoritarismul este un regim politic tradiţional în sensul că nu-şi propune scopuri de transformare radicală a societăţii şi condiţiei umane. Teroarea poliţienească este instrumentată pentru intimidarea şi prigonirea opoziţiei reale, nu a celei imaginare. Totalitarismul este ceva nou în istoria ideilor şi instituţiilor politice: îşi întinde tentaculele dominatoare asupra a tot ce defineşte umanul, de la corpul politic şi social la cel biologic. Este ceea ce-au examinat în scrierile lor gînditori precum Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Agnes Heller şi Ferenc Feher. Este concluzia lui Leszek Kolakowski din finalul marii sale trilogii despre aventura intelectuală a marxismului. Regimul încheiat în decembrie 1989 (mă rog, aş putea glosa puţin asupra moştenirilor acestui regim cu care continuăm a ne confrunta) a fost unul mnemofobic, axiofobic şi intelofobic. Memoria, valorile şi spiritul însuşi s-au aflat sub atac.

Cît priveşte putinismul, cred că Vestul este pe cale de trezire. Este o nouă încarnare a ceea ce Umberto Eco a numit fascismul primordial: militarism, machism, salvaţionism, expansionism, cultul forţei şi al disciplinei, al comunităţii organice, al rădăcinilor pure şi al pămîntului ancestral. Pe scurt, Blut und Boden redux. Dar nu doar fascism, ci şi bolşevism, cu ale sale înclinaţii ultra-centraliste, sectare, intolerante şi mesianice. În ce mă priveşte, consider că, în fazele lor radicale, regimurile comuniste au fost sisteme genocidare, similare celui nazist. Nu kadarismul din anii ’70, ci rakosismul de la începutul anilor ’50. Ori perioada de maximă intensitate teroristă a dictaturii comuniste din România (Canalul, lagărele, reeducarea, deportările, munca forţată). Poziţia mea legată de regimul comunist din România şi practicile sale criminale este destul de cunoscută. Într-atît încît să mă fi văzut criticat pentru că susţin aplicarea termenului de genocid pentru crimele în masă sistematic organizate de regimurile de tip leninist, mai degrabă decît conceptele de sociocid, politicid ori democid. Care sînt valabile, însă mai greu accesibile unor cititori care nu urmăresc constant literatura academică. Aş mai aminti aici, pentru a ilustra valenţele multiple ale termenului la care mă refer, cartea cercetătorului rus Vadim Rogovin (de orientare marxist-antistalinistă) cu titlul Stalin’s Terror of 1937- Political Genocide in the USSR (Mehring Books, 2009).

Deschis în cazul nazist, învăluit în ceaţa dialecticii în cazul dictaturilor comuniste, crezul politic adînc al sistemelor totalitare, numitorul lor comun, presupunea dezumanizarea adversarului şi reducerea sa la condiţia de parazit, microb, insectă dăunătoare, vermină. Patologiile totalitare abuzau de studiul agenţilor patogeni… Citiţi ce avea de spus Lenin despre preoţi (Richard Pipes, The Unknown Lenin). Soluţia era aşadar stîrpirea, asemeni buruienilor, exterminarea, asemeni ploşniţelor. Soluţia definitivă, finală. Grigori Zinoviev, şeful comunist din Petrograd, cel mai apropiat colaborator al lui Lenin, declara în 1918: “Dacă preţul victoriei socialismului înseamnă exterminarea a milioane de oameni, el merită plătit”. Spunea Goebbels ceva esenţial diferit? Originile acestor proiecte asasine se află în visele unor ideologi posedaţi de pasiunea regenerării totale a rasei umane, de omogenizarea absolută a corpului politic prin excluderea, eliminarea şi, în final, exterminarea celor consideraţi drept fiinţe inferioare, agenţi corozivi, factori de disoluţie. Cele trei etape (excludere, eliminare, exterminare) au fost discutate de Daniel Jonah Goldhagen în cartea sa Hitler’s Willing Executioners. Titlul recenziei lui William Pfaff din “New York Review of Books” la cartea mea The Devil în History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (tradusă superb în româneşte la Humanitas de Marius Stan) este “Pure, Purifying, and Evil”. Totalitarismele sînt utopii purificatoare şi tocmai în această ambiţie rezidă sîmburele ororii.

Istoricul britanic Michael Burleigh are dreptate (replicînd socialiştilor nostalgici, dar şi poziţiei troţkiste care refuză să vadă originile catastrofei în bolşevism): “To detach utopian dreams from terror or to regard them as a colourful ‘if-only’ before the onset of Stalin’s grey ‘Thermidor’ is to indulge in vicarious utopianism from the safety of the modern Western campus”. (Sacred Causes, HarperCollins, 2007, p. 50). Nu mai vorbesc de eforturile de a echivala genocidul armean, marea foamete din Ucraina, Shoah, Katynul, Gulagul, ororile Khmerilor Roşii cu colonialismul ori războiul din Vietnam. Este vorba de un relativism etic şi istoric care amestecă deliberat lucrurile, înlătură criteriile analitice, ignoră ce înseamnă asasinatul în masă al unor întregi categorii decretate subumane, ori non-umane, genocidul (democidul, sociocidul) întreprins de aparate statale din raţiuni şi cu justificări ideologice. Tocmai de aceea susţin că a fi anti-totalitar a fost şi rămîne o obligaţie morală. Asemeni aceleia de a fi inteligent, spre a relua o idee faimoasă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro