A fost Rusia „forțată” de Occident să inițieze „operațiunea specială” din Ucraina?

Rusia justifică războiul devastator început în Ucraina, pe care-l numește „operațiune specială”, folosind următoarele argumente: Occidentul (NATO și UE) amenință securitatea Rusiei, prin încercarea de integrare europeană a Ucrainei și prin aderarea acestui stat la NATO, urmând ca pe teritoriul ucrainean să fie dislocat armament strategic (nuclear). Acest lucru nu poate fi permis de Rusia, care se vede pe sine drept o superputere, care are drept să controleze un spațiu geopolitic exclusiv, ca în perioada Războiului Rece.

Adesea se face comparație cu criza rachetelor din 1962, când Statele Unite au forțat URSS să scoată rachetele nucleare din Cuba, acestea fiind considerate o amenințare la adresa securității naționale americane. Însă, atunci, rachetele erau deja instalate în Cuba, americanii nu au invadat/bombardat insula și l-au tolerat în fruntea Cubei pe Fidel Castro, deși l-au considerat permanent un soi de terorist. În cazul ucrainean, nu exista niciun armament strategic NATO în Ucraina, perspectiva aderării acestui stat la NATO era complet improbabilă, iar rușii au invadat Ucraina printr-o amplă operațiune militară de ocupație.

Mai mult, Putin caută să elimine conducerea Ucrainei, aleasă democratic, afirmând că aceasta e o bandă de „drogați” și de „fasciști”, prin urmare complet nelegitimă, Zelenski și acoliții săi fiind caii troieni ai „ticăloasei” politici occidentale față de o Rusie pașnică. De asemenea, Putin declară, printre altele, că națiunea ucraineană nu există și devine tot mai evident că se dorește anexarea Ucrainei la o renăscută Uniune Sovietică, în ciuda declarațiilor oficiale, care spun că Rusia vrea „doar” o Ucraină neutră.

Am văzut că mulți cred în această narațiune, considerând că Occidentul este vinovat de fapt de începerea războiului iar Putin este doar un lider constrâns, așa cum s-a văzut și Hitler pe sine în 1939, să atace pentru că altfel țara sa ar fi distrusă. În cele ce urmează, invit să medităm mai serios dacă chiar așa stau lucrurile, dacă Rusia este o victimă inocentă a „conspirației mondiale” și, de asemenea, să vedem care este partea reală de vină a Vestului: oare nu toleranța excesivă față de regimul lui Putin, naivitatea în ceea ce privește posibilitatea unui dialog deschis și creșterea dependenței față de importurile de materii prime rusești?

La sfârșitul anilor ’70 ai secolului XX, URSS era pe val, având o armată mai mare și mai puternică decât cea a SUA, care se confrunta cu mari probleme economice și sociale. De asemenea, avea și foarte mulți aliați în întreaga lume. Paradoxul a fost că momentul de apogeu a coincis cu începutul unui declin rapid, explicația ținând în special de criza sistemului socio-economic de tip comunist, care se gripa la toate încheieturile.

Și acum se discută dacă intervenția în Afganistan din 1979 a fost una generată de încrederea prea mare a liderilor sovietici în puterea lor sau, din contră, a fost o cale de rezolvare a unei crize care se generaliza. Este însă cert că Iuri Andropov, fost șef KGB, devenit pentru scurtă vreme secretar general al PCUS, avea clar reprezentată întreaga hartă a dezastrului încă ascuns.

În acest timp, în SUA, Ronald Reagan căuta să remobilizeze Occidentul, trecând de la politica de coexistență pașnică la una de „challenge” a Uniunii Sovietice, considerată drept „Imperiul răului”. Rivalitatea dintre cele două superputeri s-a redeschis, la fel de intens ca în anii ’50. Nu e locul să discutăm despre detaliile proiectului politico-militar al lui Reagan, cert este că el avea în vedere o confruntare pe termen lung, cu un inamic considerat absolut redutabil. Din acest motiv, administrația americană a rămas la început șocată de propunerile „năucitoare” ale noului lider sovietic, Mihail Gorbaciov, care căuta o înțelegere cu americanii, pentru a ușura statul sovietic de cheltuielile militare tot mai împovărătoare. La început, Reagan a privit cu suspiciune această deschidere, dar cum nici America nu stătea grozav din punct de vedere economic, el a acceptat, relațiile sovieto-americane încălzindu-se într-un fel de neconceput cu doar câțiva ani înainte. „Drujba” și ”mir” (prietenie și pace) au fost atunci cuvinte aflate pe toate buzele, și din Est și din Vest, toată lumea considerând că a venit momentul ca Războiul Rece să înceteze.

Nimeni nu știa însă de la început cum vor evolua lucrurile, nimeni nu a prevăzut degradarea extrem de rapidă a puterii sovietice, fapt care a generat, treptat, în plan real, o relație asimetrică între cele două superputeri, fapt care s-a văzut limpede în modul în care au fost gestionate problemele europene. Gorbaciov s-a văzut pus în fața situației existente în statele din Europa de Est, în care societatea civilă contesta tot mai vehement dominația sovietică și regimul comunist.

Mișcarea „Solidaritatea” din Polonia și măsurile excepționale luate în 1981, când generalul W. Jaruzelski impune legea marțială, pentru a preveni o invazie sovietică, au fost un semn clar că spațiul est-european nu mai poate fi controlat doar prin forță brută. Meritul istoric al lui Gorbaciov a fost că a renunțat să transforme Europa de Est în ruine, așa cum face Putin acum în Ucraina, și să lase libere popoarele din Est, sperând să mențină o influență a URSS prin soft power, el concentrându-și eforturile pe păstrarea Uniunii Sovietice, a cărei prăbușire, iarăși, nu a prevăzut-o nimeni.

Evenimentele din jurul anului 1989 din Europa de Est s-au desfășurat cu deplinul acord al celor două superputeri. Evident, așa cum se întâmplă de fiecare dată, după un acord între mari puteri urma competiția pentru influență, fiecare urmând să aibă o prezență, într-o formă sau alta, în regiune. Însă, colapsul Uniunii Sovietice (neforțat de Occident, ci de propriile hibe) și ostilitatea unei mari părți a societății est-europene față de fostul ocupant a schimbat complet realitatea geopolitică în defavoarea Moscovei.

Occidentul s-a trezit în fața unui spațiu imens, complet dezorganizat, măcinat de crize economice profunde, care au pus bazele unei migrații uriașe, vizat fiind vestul Europei, precum și de conflicte cu iz naționalist, fenomen considerat de Occident, încă din anii ’50, drept definitiv rezolvat. Cine a citit cărțile serioase despre extinderea NATO și UE, știe că aceste extinderi s-au lămurit treptat ca fiind singurele soluții, la acel moment istoric, pentru a ordona un spațiu haotic, mulți occidentali ezitând să integreze un Est al Europei care, în anii ’90, era foarte departe de ceea ce se construise între timp în Vest.

La această decizie a contribuit foarte mult determinarea unor state, precum Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria (grupul de la Vișegrad) care aveau și societățile civile cele mai anti-comuniste, iar guvernele trecuseră hotărât la eliminarea rămășițelor comunismului din mediul socio-economic. Ele se prezentau drept „Occidentul răpit” de sovietici, sovietici fiind văzuți ca reprezentanți ai unui „spirit oriental” care nu avea nicio treabă cu Europa. Expresia a fost făcută celebră de Milan Kundera și a devenit un portdrapel al luptei acestor state pentru a intra în structurile euro-atlantice.

Lor li s-au adăugat țările baltice, unde populația a rămas mereu ostilă URSS, efortul local fiind suplinit de o excepțională emigrație din Vest, care s-a implicat masiv în desovietizarea și democratizarea societății locale, cerând aderarea micilor republici la structurile occidentale. Voința națională a contat foarte mult în acest proces, o voință națională pusă la îndoială de viziuni geopolitice care pun accentul pe interesele structurilor de tip imperial.

Cât privește România, ea a continuat să rămână condusă, în cea mai mare parte, de reprezentanți ai fostei elite național-ceaușiste, care apărau ideea „independenței” și „suveranității” României, deopotrivă în raport cu Vestul, dar și cu Estul. Vorbim de o independență iluzorie, care folosea protipendadei comuniste, care a condus la izolarea și sărăcirea fără precedent a țării. Această elită, compusă din foști șefi comuniști și membri ai fostei Securități, a preluat controlul asupra pârghiilor economice și politice, combătând opoziția din interior și ținând, pe cât era posibil, la distanță, pe reprezentanții atât de dispersatei emigrații românești, expresii ale aceste politici fiind lupta împotriva fenomenului Piața Universității și interzicerea intrării în țară a regelui Mihai.

Această elită păstra nostalgia pseudo-independenței din anii ’80 și rămăsese cu teama și respectul față de URSS, idei pe care le-au transmis unor noi generații de azi, care critică neostoit Occidentul și caută să justifice războiul dus de Putin sau, cel puțin, să insiste pe „vina ambelor părți” și pe ideea de neutralitate a României, care, chipurile, ar servi mai bine interesul național. Ce a făcut ca, în cele din urmă, această elită, care înțelegea prea puțin valorile occidentale, să meargă alături de Occident? Dezastrul economic, care nu putea să fie rezolvat decât prin apropierea de Vest, și teama că România ar putea să rămână în afara unor structuri extrem de puternice și să devină victimă sigură a unor pretenții revizioniste (teama că o Ungarie membră UE ne-ar putea lua teritorii, în mod paradoxal, a ajutat la luarea deciziei).

Inițiative pro-occidentale state din Est și războaiele iugoslave au determinat Occidentul să acționeze hotărât și coerent, impunând un set de principii esențiale. Statele care urmau să adere la structurile euro-atlantice trebuiau să fie în mod obligatoriu democratice, să facă reforme în direcția unei economii de piață, să pună surdină aspirațiilor naționaliste, acceptând frontierele recunoscute internațional. Din acest motiv România a trebui să semneze tratatul cu Ucraina, în 1997, nu pentru că, așa cum spun unii, Ucraina ar fi forțat România.

Acel tratat a însemnat una din bazele intrării României în NATO și UE, care garantează integritatea frontierelor recunoscute internațional. În cazul iugoslav, măcelurile interetnice și dorința de modificare prin forță a granițelor dintre republicile foste iugoslave a determinat Occidentul să intervină, mai întâi ca arbitru, apoi în forță. Nu insist asupra subiectului, prea complex și controversat, trebuie doar spus că recunoașterea Kosovo a fost văzută ca un gest excepțional, într-un context excepțional, care nu ar trebui să introducă o regulă în relațiile internaționale, integritatea frontierelor recunoscute internațional fiind văzută ca un pilon esențial al stabilității.

În tot acest timp, Occidentul a tratat cu multă considerație o Rusie slăbită și aflată în plin haos. I s-a recunoscut locul în Consiliul de Securitate pe care-l deținuse fosta URSS, prin acorduri semnate în 1994, Ucraina a predat Rusiei întreg arsenalul atomic existent pe teritoriul național (Ucraina ar fi devenit a treia putere nucleară a lumii, dacă păstra focoasele ce-i reveneau procentual). Ucraina se definea ca stat non-nuclear, primind garanții de securitate internaționale, inclusiv din partea Rusiei. Rusia nu a fost deranjată în Asia Centrală, în Caucaz (unde a făcut ce a vrut în Cecenia) dar și în foste republici sovietice din Europa de Est, care au preferat să rămână apropiate de Rusia (inclusiv în cazul Republicii Moldova, a fost lăsată să-și facă jocul în Transnistria) deși, Occidentul, dacă voia, pute să profite mai mult de o Rusie în degringoladă.

În fapt, Occidentul a sprijinit Rusia, pentru ca aceasta să aibă capacitatea să gestioneze imensul arsenal nuclear (cu care acum amenință omenirea) și de a cărui risipire (vânzare către teroriști) Vestul se temea îngrozitor, precum și pentru a evita ca și din Rusia să vină noi valuri de imigranți. În plus, terorismul, care părea în anii ’90 drept cea mai importantă amenințare la scară mondială, cerea o Rusie – actor statal în relațiile internaționale puternică. Mai mult, deși NATO s-a întins către Est, tot armamentul strategic s-a păstrat dincolo de frontierele de dinainte de 1989.

Occidentul și-a creat iluzia că Rusia va adopta, asemeni țărilor din estul Europei, valorile liberale occidentale, devenind un partener al Vestului, într-o cooperare reciproc avantajoasă. Boris Elțîn a părut, pentru câțiva ani, că reprezintă această garanție, însă a fost o iluzie. Structurile sociale profunde, modul în care societatea se raportează la stat, tipul de stat și tipul de lider politic, care vine din timpul țarilor, trecând prin era sovietică s-au dovedit mai puternice. Nu insist asupra lor, deoarece există multe analize de acest gen (vezi cartea clasică a lui Françoise Thom, Putin și putinismul).

Odată cu Putin, Rusia se întoarce la excepționalismul mesianic, la refuzul de a fi parte a concertului european și internațional, la afirmarea ideii că este o superputere, care are dreptul la un spațiu geopolitic și geostrategic exclusiv, o lume în sine, cu valori și principii diferite de cele europene. Distrugând pe oligarhii „liberali” din vremea lui Elțîn, Putin a dat rușilor sentimentul unei siguranțe și a unei coerențe, prin revenirea la tipare sovietice. În loc să folosească sumele imense de bani rezultate din vânzarea resurselor naturale în modernizarea societății și a unei economii deschise și performante, Putin a folosit banii în refacerea unui complex militar-industrial-birocratic subsumat visului de refacere a Uniunii Sovietice. În afară de bomba atomică, armată, o birocrație devotată și resurse naturale, Rusia nu are altceva.

Nu putea fi toată Rusia un Dubai, dar o țară cu oameni cu un nivel ridicat de trai, care să atragă și oameni din afara Rusiei și alte țări alături de ea, cu siguranță. SUA, dar mai ales Germania (în spațiul european) sunt modele despre cum performanța economică și capacitatea de a genera în jur prosperitate poate constitui un magnet pentru oameni și societăți întregi, fără a trage un foc de armă. În fiecare an fac un sondaj printre studenții mei din Republica Moldova. Îi întreb ce ar prefera pentru RM: 1. Să rămână independentă; 2. Să se unească cu Rusia; 3. Să se unească cu România, 4. Să se unească cu Germania. Răspunsul cel mai frecvent este unirea cu Germania (pentru că ar aduce prosperitate) iar cel mai puțin prezent este cel al unirii cu România…

Prin urmare, Rusia actuală nu este un model atractiv pentru nicio țară care dorește să se dezvolte ca o societate deschisă, cu economie de piață funcțională. Rusia are succes doar în acele țări, precum Belarus sau Kazahstan, unde există regimuri similare. În ce constă raporturile Rusiei cu aceste țări? Neavând mulți bani, Rusia finanțează o elită de tip sovietic, restrânsă, care menține un control sufocant asupra unei societăți care nu poate evolua. Evoluția aceasta ar însemna dispariția acestei elite și, implicit, îndepărtarea de „mama” Rusie, care este în spatele acestui control, Moscova intervenind mereu în favoarea elitelor vasale.

În acest peisaj, Ucraina, Republica Moldova și Georgia au fost ceva aparte, până acum, la jumătatea drumului între lumea occidentală și „mama” Rusia. Să luăm doar cazul Ucrainei. În primii ani de după independență, Ucraina a fost strâns legată de Moscova, fiind o prelungire a ei în regiune, un locotenent în continuarea unor visuri imperialiste. Liderii de la Kiev au sprijinit separatismul transnistrean și au continuat o propagandă intensă împotriva României, ucrainenii fiind învățați să vadă în români principalii dușmani ai suveranității și integrității Ucrainei.

Schimbarea a început prin prezența, tot mai puternică, a emigrației anticomuniste ucrainene, atât de importantă în SUA și Canada, care a început să modifice, treptat, mai întâi în partea de vest, percepțiile ucrainenilor, reușind să producă „break-ul” cu alegerea ca președinte a lui Victor Iușcenko. La origine, unii dintre acești promotori erau naționaliști, banderiști, „naziștii” de care vorbește Putin, însă azi așa-zișii „banderiști” formează un procent foarte mic din societatea ucraineană. Schimbarea se produce treptat, odată ce noile generații intră pe scena politică. Am fost surprins să văd câți ucraineni refugiați vorbesc foarte bine engleza.

În 2005, dacă găseai unul la zeci de mii. Acest lucru arată multe. Maidanul, tot ce s-a petrecut în 2014, nu s-a datorat unei „conspirații” a unui grup restrâns, cum a fost cazul lui Lenin și al acoliților săi în 1917, și nu a avut dimensiunea naționalistă, „nazistă”, care se clamează atât de către Moscova. Maidanul a avut succes datorită existenței unei majorități relative a societății ucrainene care voia un stat și o societate de tip occidental. Nu era vorba de rupere a legăturilor cu Rusia, cât mai ales de respingerea modelului de stat și de societate propus de regimul Putin și implementat în Ucraina prin marionete de tip Ianukovici.

Evident, că o mișcare pro-europeană la Chișinău și la Kiev convenea europenilor, din multiple rațiuni, însă nu s-a dorit deloc iritarea Rusiei. Campioană în această privință a fost Germania, interesată să fie prezentă în restul țărilor foste sovietice, dar și să aibă contacte puternice cu Rusia.

Nu mai insist asupra cauzelor care au determinat Germania să aibă legăturile atât de strânse (și nesănătoase, spun unii) cu Rusia, doar prezint fapte: deși este alături de Maidan, Germania pune surdină și cheamă la înțelegere între părți, refuzând orice sprijin militar autorităților de la Kiev. Deși condamnă anexarea Crimeii și situația din Donbas, Germania, dar și restul lumii, lasă baltă problema, nedorind nimeni să intre în conflict deschis cu Rusia pentru asemenea „fleacuri”. Promite integrare euro-atlantică, dar nu se stabilește nicio dată concretă, totul fiind sine die. În cazul Republicii Moldova, Germania este cea mai aprigă susținătoare a ideii de „națiune civică moldovenească” și de căutare a unei soluții „federale” între Transnistria și restul RM, excluzând categoric ideea unirii cu România.

Ce-și dorea Germania în RM și Ucraina? Un fel de condominium, în care să fie prezente, deopotrivă, interesele ruse și germane (europene). Cu o singură condiție: ca aceste societăți să nu mai fie societățile corupte și generatoare de probleme de până acum, ci locuri unde să existe o ordine minimă, să se facă afaceri și să se genereze o anumită prosperitate (să nu mai fie gpuri negre în care să dispară banii europeni fără urmă). Germania, SUA și Rusia se înțeleg, de exemplu, în eliminarea faimosului Plahotniuc, forțând apropierea între socialiștii lui Dodon și PAS. Dodon s-a dovedit o catastrofă, din toate punctele de vedere, iar victoria PAS și a Maiei Sandu a fost firească.

Acum putem înțelege de ce Putin nu a intervenit în alegerile de la Chișinău și a permis, atât de lejer, victoria Maiei Sandu: pregătea un joc mai mare, preluarea Ucrainei, RM urmând să vină la pachet. Cu toate acestea, noul guvern, zis pro-occidental, de la Chișinău a continuat, spre nemulțumirea unora, o politică prudentă, de a evita să irite Moscova. În mod cert Germania a avut un rol. La fel în Ucraina. Pentru cine ține minte, Volodimir Zelenski (agreat de Occident) a fost considerat mult mai flexibil decât Petro Poroșenko, mulți radicali ucraineni nefiind mulțumiți de el, bănuindu-l de blat cu Moscova. Prin toate aceste acțiuni Germania a căutat să mențină un compromis cu Putin, în țări în care societățile își doreau clar îndepărtarea de Moscova și apropierea de Occident, dar în care Occidentul nu se hotăra să se amestece decisiv, tocmai pentru a respecta și interesele rusești.

Unde s-au împotmolit lucrurile? În diferența uriașă dintre valorile societății occidentale și cele promovate de regimul lui Putin. Realpolitik-ul funcționează până la o anumită limită, însă diferențele dintre sistemele de valori devin, de la un punct, intolerabile. Germania a dezvoltat o rețea amplă de proiecte menite să educe tineri din Ucraina (și nu numai) în spirit european, promovând printre tinerii ucraineni ideea toleranței, a acceptării celuilalt, inclusiv al rușilor, a înțelegerii responsabilității ucrainenilor în producerea Holocaustului, etc.

Prin urmare, punea bazele, prin acești tineri, ai unei societăți deschise. Una din explicațiile posibile e faptul că un stat precum Germania se simte mai confortabil interacționând cu societăți care împărtășesc asemenea principii. Dacă sistemul de valori al Rusiei putiniste ar fi fost similar, nu ar fi fost probleme majore. Rusia avea încă mijloace foarte multe să-și mențină o influență economică și politică uriașă în Ucraina. Tocmai de aceea, Occidentul nu s-a gândit niciodată, la modul serios, să integreze în UE și NATO Ucraina. Acesta este un pretext al lui Putin, care s-a temut, mai mult ca orice, că și în Rusia, treptat, se va dezvolta o societate civilă care să pună în discuție bazele sistemului său despotic.

Putin, asemeni lui Hitler, a pretins lucruri mărunte, care puteau fi considerate rezonabile, apoi a plusat, forțând până la declanșarea unui război, pe care l-a luat demult în calcul și l-a pregătit din vreme. Este limpede acum pentru oricine, că Putin nu vrea doar Crimeea și Donbas-ul, ci refacerea URSS și reafirmarea Rusiei ca superputere mondială. Mai nou, Serghei Lavrov cere, nici mai mult, nici mai puțin, decât retragerea armamentului strategic american din Europa.

În acest plan, Putin are sprijinul unor dictatori precum Lukașenko, pe care l-a salvat de la a fi răsturnat de mișcările civice din Belarus, destul de firave. Însă, în Ucraina e altceva. Nu mai reiau ideea, împărtășită de mulți, pe bună dreptate, că Putin a crezut sincer că ucrainenii îi vor cădea la picioare. Acum cred că și pentru el lucrurile sunt clare, că ucrainenii nu vor cu Putin, deoarece nu li se pare deloc putinismul un model atractiv. Și, cu toată evidența, el a ales să forțeze, distrugând o țară, pe care, în caz de victorie, o va controla doar cu armata, fără să-i cucerească sufletul. Eșecul, pe termen lung, este astfel garantat. Singura cale să controleze Ucraina ar fi să distrugă în mod sistematic elitele acestei țări, asemeni lui Stalin, și să creeze un ucrainean de tip nou, prin propagandă și violență, după tiparul clasic sovietic, descris atât de bine de Cinghiz Aitmatov în O zi mai lungă decât veacul.

Invazia sa are multe consecințe. Amintim doar câteva:1. acum, în mod clar, ucrainenii nu sunt doar anti-putiniști, ci și anti-ruși, rupând radical relații vechi de secole. Acum totul se rezumă la ură – un fapt greu de crezut, având în vedere câte milioane de cetățeni au rude și prieteni de-o parte sau de alta a graniței. 2. A compromis toate deceniile de promovare a imaginii unei Rusii puternice și frecventabile, în pofida lipsei evidente de democrație. 3. A compromis mecanismele, foarte eficiente, de soft power, pe care le dezvoltase, și prin care Rusia juca deja un rol extrem de important în relațiile internaționale. A lăsat deoparte regulile sofisticate ale jocului internațional de acum și s-a întors la o viziune de început de secol 20 (cucerire de teritorii, fără a ține seama de voința locuitorilor din zonă), care nu-i servește la nimic în ultimă instanță, nefăcând Rusia mai puternică. 4 . A determinat țări importante, precum Germania, gata mereu la compromis cu Rusia, să-și revizuiască radical politica externă. „Dez-amăgirea” Germaniei și modificarea atitudinii acesteia este poate semnul cel mai evident a ceea ce Putin a reușit să facă în realitate.Citeste continuarea pe Contributors.ro