A mai murit un adolescent institutionalizat. Cazul lui Sandu

Un adolescent instituționalizat pe care am încercat să-l ajut ca voluntar a murit. Era dependent de droguri HIV pozitiv, cu hepatită B etc și mari probleme emoționale, iar centrul în care a stat mai mulți ani (Pinocchio 1 din București) nu s-a străduit să-l salveze. A fost lăsat cu minime eforturi să se sinucidă încet, fiind considerat un caz fără scăpare. Povestea lui Sandu, care în iunie ar fi împlinit 20 de ani, trebuie aflată de toți. Acest sistem lucrează împotriva copiilor. Cât de tare trebuie să strigăm?

Am făcut voluntariat din iarna lui 2014 până în august 2016 la Centrul de Primire în regim de Urgență (CPU) „Pinocchio 1”, din sectorul 1, București. Încă de la prima vizită, am remarcat un băiat de 16 ani, analfabet și sălbatic, și am ales ca pe lângă filmele pe care le vedeam cu toți copiii, să fac alfabetizare separat cu el. Alfabetizare e mult spus, pentru că Sandu – dependent de droguri HIV pozitiv, cu hepatită B, tuberculoză și altele -, avea probleme mult mai mari, inclusiv emoționale, și ascundea traume profunde.

M-am dus săptâmânal la centru și, în timp, progresele au început timid să apară dar, când a făcut 18 ani (în iunie 2016), cei de la centru – respectându-i drepturile, nu? -, au continuat să-l lase ca și până atunci în oraș să se drogheze, doar că-l puneau să semneze pe propria răspundere. De fiecare dată se întorcea (ca și până atunci) după câteva zile pentru că, tot conform legii, centrul îl dădea fugit după 24 de ore, iar poliția (care oricum știa de unde să-l ia) se ducea după el după alte 48-72 ore sau mai mult.

Situația lui a regresat, iar în 29 august 2016, când mi-am dat seama că nu pot face mai mult pentru că ce lucram cu el sau întâlnirile cu psihologul pe care-l găsisem prin programul de voluntariat nu erau de ajuns, am pus tot ce știam plus ce mai remarcasem în neregulă în centru într-o sesizare pe care am trimis-o pe mail Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDC). Nu voiam să periclitez programul de voluntariat în care eram pentru că știam că oricând acest centru și altele își pot închide porțile pentru voluntari, deși chiar o doamnă psiholog din ANPDC mi-a spus că voluntarii sunt marele noroc al acestor copii (!).

Poate pentru că am scris de la bun început că sunt jurnalist (și critic de film), am fost sunată aproape imediat și invitată la o întâlnire unde mi s-au dat asigurări că se va trimite o inspecție neanunțată la centru. Ceea ce s-a și întâmplat, iar peste puțin timp m-am dus din nou la ANPDC pentru a vedea rezultatele. Mi s-a arătat de la distanță hârtia cu concluziile și mi s-a spus să stau liniștită pentru că multe din aspectele sesizate de mine au fost descoperite în urma inspecției, că se vor lua măsuri și așa mai departe.

Nu m-am mai dus la centru și am ieșit din programul de voluntariat – conștientă fiind că acea sesizare era maximul pe care îl puteam face pentru Sandu și pentru ceilalți copii astfel încât să nu periclitez munca celorlalți voluntari. Știam cât de mult îi ajută măcar o îmbrățișare și o vorbă bună.

De fapt, dacă m-aș mai fi dus, m-aș fi simțit complice la un sistem cu totul inuman. De atunci n-am mai vorbit cu Sandu. M-a mai sunat de câteva ori, dar nu i-am mai răspuns. N-am avut inimă să-i spun gata, s-a terminat, nu te pot ajuta mai mult.

Ieri am aflat că Sandu a murit și că previziunile mele sumbre – centrul până la urmă s-a spălat pe mâini și i-a făcut vânt la centrul pentru majori din Odăi, unde nimeni n-a mai avut grija lui, s-au adeverit. Tot ce mai pot face e să public sesizarea trimisă în 29 august 2016 la ANPDC. Nu știu câte s-au schimbat din 2016 până acum la Pinocchio 1.

Am în continuare tot respectul pentru entuziasmul și efortul voluntarilor, dar voluntariatul în centrele de plasament e un paleativ la o cangrenă. Copiii ăștia care mor neștiuți sau care ajung infractori și prostituate sunt sacrificați an de an și toată lumea din sistem doarme liniștită. Nimeni nu plânge după niște copii abandonați.

Textul sesizarii trimise in august 2016

Am ezitat multă vreme să spun lucrurile de mai jos, ca să nu periclitez programul de voluntariat în cadrul căruia am mers până acum la Centrul de Primire în regim de Urgență (CPU) „Pinocchio 1”, din sectorul 1, București. Numele meu este Iulia Blaga, sunt jurnalist și critic de film. Din octombrie 2014 sunt voluntar si fac ore de cinema și alfabetizare cu copiii. Merg la Pinocchio 1 din iarna lui 2014. De la început am observat un băiat, pe nume Bălan Alexandru (Sandu), căruia angajații centrului i-au spus Gigel, în speranța că asta îl va ajuta să-și construiască o nouă identitate. Sandu era altfel decât ceilalți copii. Nu lucra cu nici un voluntar, nu se integra în nici un grup, era ușor sălbatic și, la 16 ani, analfabet.

Cum în calitate de voluntar nu aveam acces la informații despre situația lui, tot ce am aflat am aflat pe parcurs și cumva din greșeală: că a fugit de la familie de mic, că a stat mulți ani în stradă, că e dependent de droguri și, nu în ultimul rând, că e HIV pozitiv, plus că are multe alte boli (hepatită B, tuberculoză etc.). Era un caz special și, mi s-a pus în vedere de către toată lumea, începând cu educatoarele, bodyguarzii și terminând cu doamna directoare Sorina Chivoiu, că e un caz fără speranță. Nu mă îndoiesc că i s-a spus și lui asta de multe ori, dovadă că avea foarte puțină încredere în el, în capacitățile lui intelectuale și în șansa de a trăi la un moment dat decent, ca un om normal ce e.

Am început să lucrez cu el regulat din ianuarie 2015, în fiecare sâmbătă. Vedeam un film cu copiii, după care (sau înainte) lucram cu Sandu. Lucram e un fel de-a spune. Era ca o legumă, apatic, sedat, incapabil să vorbească, nu putea răspunde la întrebări simple. În primele opt-nouă luni, tot ce am putut face cu el a fost să-l las să deseneze, timp în care îi citeam povești psihologice (pe care le-am găsit într-o carte de specialitate și pe care i le alegeam cum mă pricepeam mai bine). Am citit singură literatură de specialitate, m-am consultat cu un psiholog, am mers pe flerul meu. Întâlnirile noastre durau maxim o oră. Mai târziu am început să-i citesc și dintr-o carte scrisă pentru copii cu probleme în managementul furiei, pentru că-l vedeam uneori furios pe ceva ce nu putea exprima. I-am citit din Apolodor, am încercat diverse jocuri mai simple etc. Așa-zisa alfabetizare era, de fapt, o încercare de a mă apropia de el și de a-l face să aibă încredere în mine și, mai ales, în el. Treptat, au început să apară și rezultatele.

Desenele lui mi-au întărit convingerea că există în el o zonă luminoasă la care se poate ajunge și care îl ajută să facă față realității. Habar n-am care a fost viața lui, poate nici vreau să știu toate lucrurile groaznice prin care a trecut. Bănuiam că știe literele, că știe mai mult decât pare, dar că nu e motivat să lupte. Nu înțelegea la ce-i trebuie scris/citit în existența lui fără perspective.

În mod regulat fugea la Gara de Nord, unde se injecta. Întotdeauna se întorcea foarte târziu, pentru că cei de la centru îl anunțau când îl anunțau la Urmăriri, iar poliția se ducea și ea foarte târziu după el. Stătea și câte o săptămână în oraș, unde se droga probabil nonstop. Nimeni de la centru nu era preocupat, îngrijorat că lipsește, mi se vorbea despre lege și despre protocoale, nimănui nu părea să-i pese că la gară e un copil care poate oricând intra în supradoză și muri ca un câine (sau care putea îmbolnăvi și pe alții.). La început le tot întrebam pe doamne: “Nu vă duceți după el?” Mi se spunea că nu e în fișa postului, că bodyguarzii au altele de făcut etc. etc. și, mai ales, că legea nu le permite să țină copiii cu forța în centru. O dată m-am dus împreună cu doi băieți de la centru, care știau zona, dar nu l-am găsit la gară. Cineva de acolo ne-a spus că o doamnă de la un ONG (băieții o știau) l-a luat la căminul ei pentru o noapte, că mai strânge copii de la gară.

Când se întorcea de la gară, era și mai legumă o perioadă, din cauza substanțelor și medicamentelor. Am încercat să discut situația lui de mai multe ori cu doamna directoare. Mi se părea ciudat să îmi spună ba că Sandu a făcut progrese mari de când a venit la ei, ba că e iremediabil pierdut – când era evident că avea nevoie să fie ajutat să scape de adicție, să intre într-un program de tratament de lungă durată plus consiliere psihologică și, la fel de important, să se simtă iubit și încurajat. Ori Sandu nu mi s-a părut niciodată fericit în centru, deși pe măsură ce îl cunoșteam mai bine am văzut la el o nevoie imensă de afecțiune, pe care o masca prin comportamentul lui asocial.

Știți cum arată Pinocchio 1? Ca o închisoare. Gratii peste tot, foarte mulți bodyguarzi dispuși să ridice vocea pentru a menținea ordinea și disciplina. Copiii nu se simt iubiți. Li se spune textual că nu vor ajunge nicăieri în viață, atunci când li se spune ceva. De cele mai multe ori li se dau mâncare plus medicamente (foarte mulți sunt pe medicație) și sunt lăsați să se înjure, să se bată, să joace fotbal în curte, să se uite la televizor și să asculte manele. Ăsta e tot programul. Unii se duc și la școala specială, unde nu învață prea multe pentru că învățătoarele de acolo n-au timp să lucreze cu ei. O dată pe an merg cu centrul la mare și la munte. Mi s-a spus că nu au psiholog sau că e unul la nu știu câte centre, dar n-am văzut o singură dată ca educatoarele să se joace cu ei, să scrie/deseneze/citească, sau măcar să-i ia în brațe. Ba nu, pe o singură doamnă am văzut-o, poate pentru că e angajată de curând. Dacă cei mici încearcă să le îmbrățișeze pe educatoare sau asistentele medicale, sunt îndepărtați pe motiv că sunt transpirați sau murdari. Am văzut cu ochii mei. Probabil doamnelor le e teamă să nu ducă microbi acasă, la propriii copii. Doamnele (personalul e puțin și prost plătit) sunt ocupate să scrie rapoarte și bilete de voie prin care, chiar și copii de 12-13 ani, sunt lăsați liberi prin oraș. Băieții mari, la 16-17 ani, nici nu mai pot fi ținuți în frâu dacă au crescut cu bodyguarzi violenți și personal insensibil la nevoile lor afective. E adevărat, sunt copii care reușesc să răzbată și să învețe o meserie fără să ajungă delicvenți, dar nu toți au același background sau aceeași voință. Iar în cazul unei dependențe, voința nu-i de ajuns.

Pinocchio 1 e centrul unde în 2014 un supraveghetor a fost descoperit de poliție că făcea trafic cu copii (vezi aici).

Tot la Pinocchio 1 sunt în acum două fete însărcinate, despre una dintre ele, în vârstă de 14 ani, știindu-se și cu ce băiat din centru a rămas gravidă. În 15 august 2016, un copil din centru, Dumitru Marian (14 ani), a murit în mediatizatul accident de pe Șoseaua Chitilei, fiind în mașina celui care conducea fără permis. Mi s-a spus de la centru că șoferul îi era rudă. Poate e așa, poate nu – cert e că acești copii &adolescenți fac ce vor în oraș, și totul e în regulă atâta timp cât merg pe bilet și asta e legislația. Am lucrat la un moment dat cu un alt băiat din centru, de 15-16 ani, care mi s-a lăudat că știe să conducă mașina. Am început să fac cu el legislație rutieră după manual ca să vadă pericolele conducerii fără permis, dar n-am avut constanță pentru că n-a mai venit la activități. A preferat să plece în oraș cu ceilalți băieți (care consumă și ei aurolac.). Un alt adolescent mi s-a lăudat de curând că merge în oraș la bibliotecă (mi-a arătat și permisul de bibliotecă) și citește cărți despre criminali. M-a speriat, mai ales că acum două luni umbla cu un cuțit prin centru. Ce vreau să spun e că există insuficientă grijă și disponibilitate sufletească pentru nevoile acestor copii și tineri, care mai târziu pot ajunge la gesturi iremediabile față de ei și față de alții pentru că în mod constant au fost neglijați.

E de înțeles că ei trebuie să iasă în oraș, pentru că în centru nu sunt antrenați în nici o activitate dacă nu vin voluntarii – iar cei mari nici nu mai vor să intre în activități cu voluntarii – și nimeni nu îi poate obliga, de vreme ce s-au obișnuit așa. Dacă legislația e de vină, atunci legislația trebuie schimbată – dar nu am văzut, din păcate, la personal empatia pe care mă așteptam să o văd față de acești copii și adolescenți cu probleme, cu traume și cu experiențe foarte grele de viață. Educatorii sunt puțini și nu fac față, și, îmi pare rău s-o spun pentru că unele doamne sunt drăguțe, dar nu pare să le pese de copii.

Există în opinia personalului, chiar și la educatoarele cumsecade, ideea a două tabere care sunt cumva opuse. De o parte a baricadei e personalul care se străduiește cu salarii mici și resurse puține să mențină ordinea, de partea cealaltă sunt copiii nerecunoscători, care mint ca să obțină ce vor, care fac deranj, rup scaune, înjură și fug să se drogheze. Maturii nu le dau copiilor nici o circumstanță atenuantă. Nimeni nu se întreabă de ce se poartă ei așa. Cred că această lipsă de empatie m-a șocat cel mai mult, dincolo de abuzul verbal la care am asistat uneori, de faptul că cei mici sunt neîngrijiți sau de faptul că, adunci când le-am adus la un moment dat niște saci cu haine, bucătăresele s-au strâns și ele ciorchine, ca să vadă ce-și pot lua după ce plec. În altă zi le-am dus vreo 40 de portocale, ca să ajungă la toți copiii. Una dintre educatoare i-a dat o portocală unui bodyguard. Nu m-am putut abține să nu-i spun că am adus portocalele pentru copii, nu pentru bodyguarzi, drept pentru care această doamnă și azi, după mai bine de un an, nu m-a iertat. Asta apropo de cele două tabere.

Știți cum se luminează un adolescent care suferă de nanism psihosocial care citește la 15 ani primul cuvânt singur – asta după ce i s-a spus de când se știe că nu e bun de nimic? Și care când poate, fuge în oraș și dispare cu lunile (cică e folosit pentru spargeri de mașini), pentru că în cămin se plictisește și nu are voie să iasă în oraș cu voluntarii?

Pinocchio 1 e, conform legii, un centru de primire în regim de urgență pentru copii abuzați, neglijați și exploatați, copii victime ale traficului. În opinia mea, copiii sunt în continuare abuzați, neglijați sau, cum s-a văzut în 2014, unii chiar victime ale traficului.

Și mai e o regulă nescrisă în acest centru (probabil și în altele): cei mai puternici îi abuzează pe cei mai slabi. Băieții mari îi abuzează pe cei mici, iar cei mici sunt prea speriați ca să reclame. (Vezi un articol din presă). De aici mulțimea de bodyguarzi fioroși și agresivi, care nu fac decât să perpetueze relațiile de putere pentru că băieții mari se tem, la rândul lor, de bodyguarzi. Astfel, copiii cresc înrăiți și, la rândul lor, îi vor bate, înjura, abuza pe cei mici. Și când vor fi și mai mari vor urî ideea de autoritate. Destul de greu să ți-i imaginezi integrați în societate.

Să revin la Sandu. În timp, Sandu s-a schimbat. A început să fie mai comunicativ, mai cald, a început să se comporte mai normal – probabil nu mai primea atâtea sedative. La un moment dat nu s-a mai injectat, ci doar a tras din punga de aurolac. Primele semne vizibile au apărut după primele ședințe cu un psiholog specialist pe dependență, pe care programul nostru l-a angajat să vină regulat numai pentru el. L-a ajutat și faptul că m-am dus săptămână de săptămănă la el. După vreun an mi-a cerut numărul de mobil și a început să mă sune uneori și de mai multe ori pe zi ca să-mi spună că se plictisește și să îmi spună ce să îi duc sâmbăta următoare (suc, ceva dulce, șlapi, radio etc). Nu puteam merge peste săptămână la el, i-am spus să le ceară doamnelor să-i dea de lucru, de scris, ceva care să-l țină ocupat. Într-un rând a spălat geamuri, dar în marea majoritate a timpului stătea ca la pușcărie. Pentru că fugise, era și consemnat la izolator – care e o celulă de doi metri pe trei cu două paturi suprapuse și un geam foarte mic, unde vara nu putea dormi noaptea de căldură, drept pentru care bodyguarzii îl mai lăsau să doarmă pe o masă în hol. L-am văzut și pe el umblând desculț prin centru, pentru că nu avea încălțări. I-am luat niște șlapi care săptămâna următoare au dispărut. Nu știu dacă i-a vândut pe țigări sau i i-au luat băieții mari.

Sunt sponsori care vin mai ales de sărbători și aduc jucării, haine, încălțări și dulciuri. Nu cunosc detalii, dar am văzut copii umblând în mod frecvent desculți pe cimentul din centru, deși magazia se pare că are tot ce-i trebuie. Noi, voluntarii, am vrut să le luăm de Crăciunul trecut articole de igienă (pentru că mulți miros a nespălat), și ne-a spus un coleg că a văzut din întâmplare că există la magazie.

Deci Sandu a început să facă progrese. A trecut de la majuscule la litere de mână, era mai liniștit, mai ager și mai prezent la oră. Până și faptul că îmi spunea că se plictisește mi se părea un lucru bun. Și psihologul a spus că face progrese. Dar în iunie 2016 a împlinit 18 ani. Doamna directoare mi-a dat de înțeles că Sandu ar vrea, major fiind, să plece la centrul din Odăi (tot în sectorul 1), deși evident nu era pregătit să fie lăsat liber toată ziua și să se întoarcă doar ca să doarmă acolo (asta e specialitatea acestui centru care a mai preluat majori de la Pinocchio 1 și poate să-i țină încă câțiva ani.). Cumva directoarea a fost de acord să-l mai țină, deși senzația mea a fost că nu ar mai vrea, pentru că, după propriile spuse, nu mai știe ce să se facă cu el. Dar în ultimele 12 zile, tratamentul asupra lui s-a schimbat. Acum i se dă voie în oraș după ce semnează un fel de declarație pe propria răspundere . Cu alte cuvinte, pentru că e major – și cu tot bagajul lui, pentru că e mult în urmă emoțional și intelectual, plus că e și foarte bolnav, i se permite să-și bată singur cuie-n coșciug. Astfel, centrul nu mai are nici o responsabilitate, nici măcar una morală.

Psihologul i-a explicat doamnei directoare, iar acesta a încuviințat, că Sandu trebuie convins să accepte să se interneze o perioadă într-un spital specializat unde să i se stabilească un tratament de lungă durată, după care să reia întâlnirile cu psihologul. Terapia psihologică, după cum se știe, nu poate avea succes decât atunci când pacientul nu mai are acces la substanță. Psihologul nu a reușit să înceapă să îl convingă pe Sandu să se interneze pentru că în ultimele 12 zile Sandu s-a drogat în oraș în trei reprize, cu acceptul centrului. Și azi, 29 august 2016, e în oraș din data de 27 august, deși avea bilet pentru trei ore. Nu trebuie să fii psiholog sau psihiatru ca să-ți dai seama cât de mare e pericolul acestei încercări de responsabilizare a lui.

Sandu are 18 ani, dar se comportă ca un copil de 14 ani și nu are un minim bagaj de conduită socială. E un mic sălbatic. E și foarte bolnav. Slăbește vizibil de câte ori se droghează, mai ales că stă zile întregi nemâncat. Familia lui, din câte am înțeles, nu mai vrea să știe de el, și acum – pentru că are drept de vot, e aruncat peste bord și obligat să învețe să înoate singur.

Mi-e foarte teamă că acest copil e în mare pericol și, cu toate astea, toată lumea stă relaxată, așteptând să se întâmple inevitabilul. Eu am studii de filologie, nu de asistența socială sau de psihologie ori drept, dar nu îmi pot explica de ce legislația și întreg sistemul îi ajută pe acești copii să moară cu zile, iar cei care ar trebui să-i apere și să lupte pentru viața și binele lor aleg să ignore legi mai importante decât legile omenești. Vă rog să faceți tot ce vă stă în putință și cât mai grabnic și să-l ajutați pe Sandu și pe alții ca el!

Mulțumesc pentru timpul acordat și vă stau la dispoziție pentru alte eventuale detalii.