A reușit să meargă singură la 6 ani, iar acum e kinetoterapeută și instructoare de pilates. Viața cu parapareză spastică
Cristiana Zaharia are 24 de ani și s-a născut cu parapareză spastică. A fost nevoie de câteva operații și de mulți ani de kinetoterapie ca să ajungă, pe la 6-7 ani, să meargă singură în picioare. Acum, ea însăși e kinetoterapeută și instructoare de pilates, dar e și un exemplu că, atunci când crezi că nu mai poți, de fapt mai poți puțin.
„După ce am văzut un articol scris de voi despre o persoană cunoscută, m-am gândit să îmi spun și eu povestioara. Am 24 de ani, m-am născut cu parapareză spastică, am 11 operații în total, iar în prezent pot spune că am ajuns la cea mai bună variantă a mea. Am terminat UMF Iași (n.r. – Universitatea de Medicină și Farmacie), specializarea pe Fiziokinetoterapie, și în prezent sunt instructor de pilates și kinetoterapeut. Mi-am scris licența pe propriul caz, transformând licența în articol științific, care a fost publicat ulterior. Sunt un exemplu de «când nu mai poți, mai poți un pic». Multe de povestit.”
Acesta este mesajul pe care Cristiana ni l-a trimis după ce a citit articolul despre Diana, o tânără cu hipoacuzie, pe care o cunoaște din copilărie. Am contactat-o, iar ceea ce urmează este povestea ei, a unei tinere de 24, aproape 25 de ani, care a fost nevoită să se maturizeze prea devreme, care a îndurat multe, dar care și-a impus să facă din dezavantajul ei un avantaj. „Fata sigur o să aibă o problemă.”
Nașterea și copilăria
Cristiana e din Târgu Ocna, un oraș mic din județul Bacău. S-a născut prematur, la 7 luni, și e „din gemeni”. A avut un frate geamăn care s-a născut după ea, dar care nu a trăit decât câteva ore, pentru că nu era dezvoltat suficient. Când i-a născut, mama Cristianei nici nu știa că sunt doi: „Eu am fost prima, apoi, la 30-40 de minute, medicii au zis «stați un pic, că mai e unul» și a ieșit și al doilea, dar nu a trăit decât o zi”, spune Cristiana, care acum e o femeie tânără și frumoasă, dar care s-a născut cu 1 kilogram și 200 de grame. A
trebuit să stea în spital cam două luni, până când a mai luat în greutate, pentru că nu putea să fie externată fără să aibă 2,5 kilograme. Încă de-atunci s-a găsit cineva care să-i zică mamei ei că fata sigur o să aibă o problemă. Și așa a și fost, dar părinții au avut certitudinea tocmai pe la 6-7 luni, când un bebeluș obișnuit începe să stea în șezut, iar al lor nu stătea. Atunci au început și investigațiile medicale, și recuperarea, și tot.
INTERVIURILE HotNews.ro