Acuta actualitate a Monicai Lovinescu: Despre onoare si opusul ei (UPDATED)

Comemoram luna aceasta cinci ani de la trecerea in lumea celor drepti a Monicai Lovinescu (1923-2008). Pierderea pentru spiritul democratic, anti-totalitar din Romania a fost imensa. Marturisesc ca sunt socat de tacerea lasata in ultimii ani in jurul operei Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Gandirea de centru-dreapta romaneasca are nevoie de ideile lor pentru a-si mentine credibilitatea si pentru a apara spatiile libertatii in prezent si viitor. Este uluitor sa vezi cum sunt aclamate memoriile unui marxist (de fapt un leninist, spre a fi mai exact) precum Ion Ianosi (volumul “Internationala mea” aparut anul trecut la Polirom), cum se cladeste o legenda in jurul celui care, intre 1955 si 1965, a fost un zelos instructor la CC al PMR pe chestiuni de arta si cultura. In acei ani, mama Monicai Lovinescu era arestata, condamnata, intemnitata si ucisa in Gulagul romanesc. Unica ei “culpa” consta in refuzul de a conlucra cu regimul in eforturile de a o “influenta” pe fiica de la Paris. Ion Ianosi a “evoluat”, a devenit un marxist maleabil si ductil, dar nu a spus niciodata clar ca rupe cu comunismul in general, nu doar cu “excesele” lui Stalin, Dej ori Ceausescu.

Un influent critic literar, Paul Cernat, nu ezita sa aseze “Internationala” lui Ianosi in topul cartilor sale favorite aparute anul trecut: “Spectaculoasa, dar deloc ostentativă cronică a vieţii unui eminent intelectual de stînga şi a istoriei controversate pe care a străbătut-o. În opinia mea – cartea anului”. Ion Ianosi nu a fost “un eminent intelectual de stanga”, ci un proeminent intelectual comunist. Stanga leninista din care a facut parte Ion Ianosi a persecutat, a combatut, a denigrat si a strivit, de fiecare data cand a avut prilejul, stanga democratica. Chestiunea nu este doar ca Ion Ianosi a cru au matin (spre a relua titlul unui faimos volum de memorii scris de Pierre Daix, aparut in 1976), ci, mai cu seama, ca el ramane fidel acestui crez dezastruos si ca nu putini gasesc in orgolioasa sa perseverenta un motiv de a-l ridica in slavi. Un intelectual precum Caius Dobrescu, expert in ceea ce Mark Lilla a numit tiranofilie, stie in mod cert la ce ma refer. Nu cred ca ma va contrazice daca voi spune ca Ion Ianosi a fost vreme de decenii un ganditor tiranofil, ca a cautionat, explicit si implicit, un regim si o ideologie liberticide. Aici nu este vorba de radicalism anticomunist, ci de claritate morala.

A apara comunismul la acest ceas istoric, a refuza sa admiti criminalitatea sistemului, este opusul onoarei intelectuale. Nu cred ca exista cineva care sa se indoiasca de felul cum ar fi reactionat Monica Lovinescu si Virgl Ierunca la aceasta explozie de ditirambi la adresa lui Ion Ianosi. Nu am nimic personal impotriva esteticianului marxist, ii doresc numai bine. Dar nu pot sa tac vazand cum isi revarsa in acel volum alergiile acumulate vreme de decenii, cum incearca sa albeasca, fireste dialectic, ceea ce este si va ramane pe veci patat de sangele milioanelor de victime inocente ale morbidului experiment comunist. De fapt, nu pasiunea marxista a lui Ion Ianosi ma intereseaza, ci felul cum este ea instrumentalizata de intelectuali tineri ori mai putin tineri intr-o Romanie in care ranile totalitarismului comunist raman deschise.

O spun cu deplina responsabilitate si convingere—in cultura romaneasca a celei de-a doua jumatati a veacului XX, Monica Lovinescu a fost cea mai buna cunoscatoare, exegeta, analista a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea si demistificarea pretentiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legaturile de adincime, infra-rationale, dintre comunismul romanesc (si nu numai) si variile incarnari ale fascismului.

Cand regimul comunist a imbratisat temele, fantasmele si obesesiile extremei drepte interbelice, facandu-le ale sale, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai tarziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Atacurile impotriva ei din zona xenofob-stalinoida (Eugen Barbu si echipa sa de trambitasi neo-tribalisti gru[ati sub drapelul protoconismului) dadeau masura unei lupte care a continuat si dupa decembrie 1989: aceea dintre sustinatorii modernitatii politice si estetice, pe de o parte, si partizanii unui autarhism de sorginte colectivist-etnicista care a facut atita rau culturii romanesti in perioada interbelica.

Ceea ce s-a petrecut, mai ales dupa condamnarea dictaturii comuniste in decembrie 2006, a confirmat cu alarmanta precizie temerile Monicai Lovinescu. Criza valorilor s-a agravat. Intre altele, este vorba de deplasarea discursului de centru spre zonele intolerantei agresive, dar si de resurectia discursului doctrinar al stangii radicale intr-o tara in care confruntarea veritabila cu trecutul traumatic se afla abia la inceput. S-a configurat un curent intelectual, indeosebi in zona neo-marxista, pe care il numesc al cinismului ludic. Pentru adeptii sai, totalitarismul este un concept suspect, capitalismul liberal este un pericol cel putin egal cu sovietismul, burghezia este o clasa corupta si corupatoare, parlamentarismul este o iluzie primejdioasa, iar societatea deschisa este doar un mit politic care trebuie “deconstruit” fara reticente si cat mai urgent. Unii sustin tezele lui Alain Badiou care proclama orgolios necesitatea de a retesta “ipoteza comunista”.

Problema Raului s-a aflat in centrul reflectiei Monicai Lovinescu. Ascultandu-i emisiunile transmise la „Europa Libera”, incepind de prin 1965 si pana la plecarea din tara in 1981, am devenit practic discipolul ei. Tot astfel cum am devenit discipolul lui Virgil Ierunca. Am spus acest lucru in repetate rinduri cand ei erau in viata, tin sa o repet cit se poate de transant acum. De la Monica Lovinescu am aflat pentru prima data despre Hannah Arendt. Cand–cred ca era prin 1971–Florica Jebeleanu a plecat la Paris impreuna cu tatal ei, s-a vazut cu Monica Lovinescu (Eugen Jebeleanu fusese membru al Cenaclului „Sburatorul” si luptase, mai ales dupa 1956, pentru reabilitarea marelui critic). O rugasem pe Florica, de care ma lega si me leaga o calda prietenie, sa-mi aduca o carte de Hannah Arendt. Nu i-am spus care anume, ar fi fost oricum extraordinar sa pot incepe sa citesc lucrarile unei ganditoare despre care auzisem atitea referinte fascinante in emisiunile Monicai Lovinescu. Iata ca o coincidenta aproape divina a facut ca Florica sa o intalneasca pe Monica Lovinescu si sa-i ceara sfatul, spunandu-i ca are un amic innebunit dupa Arendt. La sugestia Monicai, mi-a cumparat doua carti: Du mensonge à la violence si La crise de la culture. Prima era publicata in colectia Liberté de l’esprit, condusa de Raymond Aron la editura Calmann- Lévy.

Cand am intrat la doctorat, in 1975, le-am mentionat in bibliografia proiectului meu despre Teoria Critica a Scolii de la Frankfurt. Il tin minte pe Radu Florian, profesor de socialism stiintific la Universitatea din Bucuresti, membru al comisiei de admitere, cum a fluturat dispretuitor, de-a dreptul scarbit, acele pagini si m-a intrebat ce cauta acolo nume precum Hannah Arendt, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Erich Fromm si Leszek Kolakowski. Cand citesc elogii la adresa “anti-dogmaticului”, “eurocomunistului”, „gramscianului” Florian, inclusiv in strania si nu tocmai onesta carte de memorii a lui Ion Ianosi, nu pot sa nu zambesc…

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro