Adevăratele interese ale Italiei în marele joc dintre SUA şi China

Iminenţa vizitei în Italia a preşedintelui chinez Xi Jinping şi anunţul aderării ţării noastre la memorandumul privind Noua Cale a Mătăsii făcut de către premierul Giuseppe Conte au readus în centrul confruntării discuţia despre care este adevăratul interes naţional al Romei în contextul meciului global care se joacă între China şi Statele Unite, potrivit Il Giornale, citat de Rador.

Washington se teme de intrarea în Belt and Road Initiative (BRI) a unui aliat istoric şi strategic precum Italia. Se teme, în special, că ar putea exista o suprapunere între intrarea Romei în marea strategie de infrastructură şi comercială a Beijingului şi expansiunea activităţilor Huawei în construirea reţelelor strategice 5G.

Italia, cu bazele sale, cu proiecţia sa mediteraneană şi cu reţeaua sa siciliană de telecomunicaţii, joacă, fără îndoială, un rol fundamental și a fost invitată de către Casa Albă și Administrația Trump să îşi valorifice alegerea în zona Atlanticului. În special, Statele Unite se bazează în mare măsură pe Liga, partenerul minoritar al coaliției de guvernământ, dar preferată de Washington în detrimentul Mișcării Cinci Stele, considerată mai complicată, cum a confirmat recenta vizită a lui Giancarlo Giorgetti în Statele Unite ale Americii.

Dacă acum câteva luni Statele Unite s-au arătat disponibile să favorizeze o anumită sinergie economică italiano-chineză în schimbul renunţării intrării Huawei în 5G naţional, acum cererea este mai netă: nu pentru 5G chinez, nu pentru Noua Cale a Mătăsii, în ciuda faptului că alte ţări europene şi atlantice (Grecia, Portugalia, Ungaria) nu au primit cereri atât de oneroase.

„Prudenţa este mai mult decât legitimă: în acordurile sale, China, putere economică, şi-a pus adesea partenerii în condiţie dezavantajoasă”, subliniază Marco Gervasoni în „Il Messaggero”. „În plus, toţi ştiu că guvernul M5S-Liga a luat naştere graţie unei încurajări importante a administraţiei americane, când toţi partenerii europeni îi întorceau spatele.

Pe modelul a ceea ce Trump a susţinut întotdeauna, atât în politică, cât şi în afaceri, Gervasoni susţine că „politica noastră externă trebuie sa se inspire din paradigma afacerii. În cazul Chinei, ar trebui să stăm în jurul unei mese și să evaluăm modul în care relația ne poate îmbogăți în ceea ce privește avantajul nostru național. În același timp, să întrebăm Statele Unite ce ne garantează în schimbul renunțării la dialogul cu Beijingul”. Cu alte cuvinte: înțelegerea liniilor roșii stabilite de Washington pentru mișcările aliaților, iar în acest domeniu cererea de rupere cu Huawei ar putea fi considerată de înțeles din punct de vedere geopolitic, pentru a cunoaşte marjele de manevră, dar în același timp să reitereze că aderarea Italiei la BRI nu ar implica renunțarea la legătura strategică cu SUA.

Riscul care ar putea exista, în special din partea Ligii Nordului, este de a asista la o aderare necondiționată la dorințele Statelor Unite, care împiedică o țară membră a G7, cu un PIB de 2.000 de miliarde de euro și o centrală mediteraneană, să acționeze cu marje de autonomie. Un paradox de importanță considerabilă, dacă ne gândim că Liga este același partid care l-a inclus în structura guvernamentală pe Michele Geraci, arhitectul acordului cu Beijingul.

Acest concept inspirat din interesul național este și mai valabil, având în vedere faptul că, așa cum subliniază Giorgio Cuscito despre Limes, „alți aliați americani au îmbrăţişat deja Noile Căi ale Mătăsii. În 2021, China va prelua controlul asupra noului terminal al portului israelian din Haifa, la câțiva kilometri de o bază militară. Filipine, care găzduiește mai multe facilități americane, a semnat memorandumul de aderare cu câteva luni în urmă. Japonia dorește să dezvolte proiecte comune cu China de Sud în Asia în ciuda rivalității istorice”. Exemple de acest fel demonstrează cum este posibilă construirea unei cooperări pragmatice în formă de interes național.

Cu siguranță, o astfel de cooperare ar implica necesitatea de a-şi însuși o concentrare a puterilor strategice de control și de gestionare a investițiilor pe care sistemul de țară nu le are în prezent. Un exemplu util poate fi cel al Germaniei, care a înființat recent un proiect de fond suveran capabil să împiedice ascensiunea străinilor către companii strategice, considerată contrară interesului național.

Iar prioritatea principală a relației dintre Italia și China pare să fie legată de dezvoltarea porturilor naționale, care, cu BRI ar putea experimenta o fază de splendoare și renaștere, dar pe care Roma trebuie să o țină sub controlul exclusiv strategic. Evaluarea propriei sale proiecții mediteraneene, consolidarea perspectivelor comerciale și relansarea rolului de „pod” între Est și Vest pe care Amintore Fanfani, Giorgio La Pira și Bettino Craxi le-au exaltat în trecut este posibil, la fel cum este posibil să se încheie un acord cu Xi Jinping fără a ieşi din componența compactă a taberei occidentale. Cu condiția ca interesul național să fie cel al acțiunilor italiene.