Adio Zid! Prosit Berlin! Cum mi-a schimbat viata caderea Zidului din Berlin

Primele luni ale anului 1990. Toti smecherii din oras care se intalnesc sa-si dea ponturi nu mai vorbesc despre altceva: „Se poate trece prin Zid, in Berlinul de Vest”. Traseul fusese deja testat, iar unii dintre fugarii din Romania revenisera intre timp in tara, sa-si ia si familiile cu ei. La libertate, la bunastare, in Germania. Viza cu RFG-ul nu fusese scoasa, prin Sud nu era chip sa treci, decat cu acte in regula. Asa ca zeci de mii de romani s-au urcat pe trenuri de Praga, cu destinatia finala Berlin, incercandu-si norocul prin sparturile fostului zid.

Din 13 august 1961, acesta separa Vestul de Est, lumea democratica si capitalista, de comunisti. In 9 noiembrie 2014, germanii sarbatoresc un sfert de secol de la caderea Zidului Berlinului. Azi eu, ca roman plecat candva peste granite, ma intreb oare cum mi-ar fi fost viata, daca nenorocitul asta de zid german nu ar fi fost daramat.

Ne-am urcat pe trenul de Budapesta o gasca de prieteni, toti cu gandul cel vechi „sa o taiem din tara”. Unii dintre noi o patisera mai demult, intorsi de la unguri si sarbi, in incercari disperate de a trece frontiera spre Vest. Incarcerati, batuti, inecati in Dunare sau chiar impuscati. Astfel sfarseau multi fugari dupa libertate, care incercau sa treaca peste granite fraudulos, la sfarsitul anilor 80, cand mai tuturor romanilor le ajunsese cutitul la os. Cei care scapau, cu un an sau doi ani de puscarie si persecutiile ulterioare, se inversunau mai mult.

Asa ca, in clipa in care „s-a dus duma” despre portita libertatii de la Berlin, puhoaie de romani aventurieri, snapani sau disperati, au umplut trenurile cu cateva haine si o punga de sandviciuri la ei. Noi aveam si doua sticle de coniac, caci libertatii nu-poti poti face fata chiar treaz. La Praga, unde am schimbat trenul, coniacul era dus demult. Dar in gara se vindea bere ceheasca, buna si tare, cu care ne-am aprovizionat din belsug. Desi faceam pe grozavii, in pantaloni ouale ne erau cam mici. Niciunul nu voia s-a recunoasca, insa nu stiam ce ne va astepta la Berlin. Oare chiar imparteau nemtii libertatea si marcile cu polonicul, veneticilor care ii asaltau din Est?

Am coborat cam ametiti in gara Berlin Friedrichstrasse, care arata, in mic, fix ca Berlinul separat in Est si Vest. La suprafata, intre peroanele B si C se inalta un perete de sticla armata, intarita cu placi de metal, care impiedica nu doar trecerea, ci si vederea intre cele doua lumi separate. Dar chiar asa, cu alcoolul in cap, n-a trebuit sa facem eforturi sa gasim iesirea. Puhoiul de oameni – mie mi s-a parut ca toti erau romani – ne impingea intr-o singura directie, caci toti venisera cu aceeasi treaba, la Berlin.

Ne-am predat nemtilor a doua zi, caci in prima zi coada a fost prea mare. Pe doua-trei randuri si pe zeci de metri, lumea statea la rand, „cu catel si purcel￢, ca sa ceara azilul politic, cum era procedura de patruns in Vest, in acel an 1990. Ne-au inregistrat cererea, ne-au interogat scurt, ne-au amprentat. Apoi ne-a luat actul de identitate si ne-au dat in schimb o hartie de sedere provizorie, valabila sase luni si o repartitie de cazare intr-un lagar de tranzit, din Berlin.

Lagarul era de fapt o improvizatie de circa treizeci de containere, plasate pe doua randuri, intr-un parc de la marginea orasului. Intr-un container era un birou administrativ, care ne impartea „efectele personale”, tichete de transport si ceva banuti de mancare. O politista care vorbea germana cu un accent cam ciudat – eu mi-am zis ca e polonez – veghea la ordinea din stabiliment. Veghea si ea, cum putea. Caci la numarul de oameni cazati acolo, haosul era programat. Un du-te vino permanent, caci suta de marci primita nu ajungea si toti mai produceau ceva, pe langa.

Eu si amicul meu faceam un business cinstit. Cumparam bere la doza din alimentara, cu cincizeci de pfennigi. Si o vindeam cu o marca seara in fata Garii, cand magazinele erau inchise. La un carton de bere, faceam zece marci. Destul ca sa ajunga pentru o zi.Unii baieti erau si mai descurcareti. Dadusera de un vad mai bun, dar mai pervers si mai periculos. Faceau treaba cu mosi, cu homosexuali. Si era plin de acestia la Zoo, cum se numea zona garii, in vecinatatea Gradinii Zoologice din Berlin.

Puscariasii, cersetorii si hotii erau in avantaj numeric net. Dupa ce a venit valul de solicitanti de azil din Est, nemtii au inceput sa-si lege cu lanturi blugii atarnati afara, in fata magazinelor. Comerciantii au fost luati pe nepregatite, nu erau pregatiti pentru hoti.Se furau tigari, bauturi si cosmetice scumpe, vandute apoi la jumatate de pret. Banii se jucau la poker, unde incepusera sa se impuna un fost puscarias si alti doi-trei perversi. Puscariasul venea din Bucuresti, scapase de parnaie imediat dupa Revolutie. Dar nici in Germania nu era mai breaz. La gat avea o rana deschisa, care inca ii puroia. O rana de cutit.

Imigrantii romani, fie cu pasapoarte, fie strecurati fara acte printre ghimpii si molozul fostului Zid din Berlin, au luat prin surprindere tipicul autoritatilor germane responsabile pentru straini. Acestea s-au repliat insa repede, pentru a reglementa nemteste situatia. In caminele de azilanti – de fapt solicitanti de azil politic-, stateau inghesuiti de-a valma, pe 4,5 metri patrati de caciula, romani, unguri din Romania, tigani. Oamenii erau de toate culorile, din toate categoriile sociale.

In custile cu maimute din Est domnea legea junglei, supravietuia cine-i mai tare de pumn si de inger. De blanda obladuire a azilantilor se ocupau institutiile caritative, dar si functionarii de la primarii. Mancare la pachet dozata pe trei zile, marcute cu taraita. La o bucatarie si un dus comun erau repartizati pana la 16 oameni. Cinci ani era interdictia oficiala de munca, inainte de 90. In 1991, legea s-a schimbat, iar solicitantii de azil politic au putut lucra, dupa un an de sedere in Germania. Infractionalitatea in randurile lor crescuse, statul cheltuia cu ei bani.

Pana la urma, „dupa lupte seculare” care au durat cativa ani, am reusit sa raman definitiv, in Germania. Amicii cu care plecasem s-au rispit fie in lumea larga, fie s-au intors inapoi, in tara. Din Zidul Berlinului, prin care in cele trei saptamani de lagar de tranzit am trecut asa, de proba, de cateva ori, nu mi-am luat nicio piatra. Acum imi pare rau, insa pe-atunci nu gandeam „istoric”, ci cu mintea unui fugar orbit de cainii cu covrigi in coada care misunau prin Berlin, cel putin in mintea mea.

Daca ar fi sa-l parafrazez pe Kennedy, „si eu am fost un berlinez”, timp de cateva saptamani, care mi-au schimbat cursul vietii, definitiv. Azi,ca si Berlinul reunificat, sunt cu un sfert de secol mai batran. Eu mi-am tabacit pielea intr-o viata germana, ei nu s-au obisnuit cu mine decat pe jumatate. Dar nu-i nimic! Nici Wessis cu Ossies, adica refegistii cu fratii lor fosti redegisti, nu s-au obisnuit pe de-a-ntregul. Iar aceasta reobisnuinta, ca si nivelarea de trai, a costat bani multi: vreo doua mii de miliarde de euro,transferati in sfertul de secol care a trecut, din Vest inspre Est.

„Adio Zid! Prosit Berlin!”. Ciocnesc acum o bere, ca sunt pe jumatate neamt, in cinstea ta.

Dani Rockhoff (dupa relatarea unui martor ocular)