Agentul minciunii: Impenetrabila opacitate a ofiterului acoperit Ponta

Jumătate tragedie, jumătate farsă, umor negru și teatru al absurdului, cam aceștia par a fi parametrii în care funcționează clasa noastră politică, populată de spioni, baroni, turnători vechi și noi, poltroni, demagogi și șnapani. În rolul principal, la acest ceas al penibilului ajuns la paroxism, campionul național al mitomaniei, al dedublării și al lipsei de rușine, premierul plagiator Victor Ponta.

Dar să le luăm pe rând. Minciuna a fost o activitate umană din cele mai vechi timpuri și nu este nicidecum o inovație a momentului istoric pe care îl traversăm. Admirația pentru mincinoșii desăvârșiți era o dedulcire a vechilor greci, deși psemata, cuvântul care descrie situația, s-ar traduce cumva, mai concret, prin iscusința de a spune povești neadevărate. Și era pe atunci un loc comun și aproape o virtute. Hobbes credea că abilitatea de a minți este unul din criteriile care separă oamenii de animale, iar Wittgenstein spunea că regulile jocului minciunii trebuie învățate ca oricare altele. Iar exemplele preocupării minților luminate pentru subiectul minciunii pot continua la nesfârșit. Într-o culegere de eseuri intitulată “Crizele republicii”, Hannah Arendt aloca un spațiu consistent minciunii în politică. Secretomania și înșelăciunea, spunea marea gânditoare, falsitatea deliberată și minciuna desăvârșită utilizate ca mijloace în vederea atingerii scopurilor politice, au fost în fibra noastră încă de la începutul istoriei (și, pe cale de consecință, adevărul nu a fost considerat nicicând o virtute politică). Dar nici nu vrem să intrăm în paradoxul mincinosului lui Epimenide și să afirmăm fără distincții, criterii și alte repere, universalitatea minciunii, pentru că atunci n-am mai fi noi înșine credibili (sic). Ceea ce se întâmplă astăzi, în această campanie electorală halucinantă, este un fenomen care depășește barierele logicii formale și intră, cel puțin în cazul unora dintre candidați, în zona patologicului.

Partea cu adevărat gravă în tot ce se petrece sub ochii noștri este tocmai acest “breach of trust” pe care l-a comis Victor Viorel Ponta, omul cu două, trei, zece identități, deci, de fapt, cu niciuna. Și indiferent de universalitatea minciunii pe care noi, oamenii, se pare că am cultivat-o de când lumea, există totuși aceste domenii și situații în care ea este cu mult mai mult posibilă și ocurentă: politică ori război, societăți totalitare ori societăți post-totalitare în tranziție. După cum există și alte domenii și situații în care nu ne așteptăm neapărat să fim mințiți: de pildă, când citim știrile de presă, presupunem că suntem corect informați, dar, când se întâmplă contrariul, nu suntem tocmai uimiți. Cu alte cuvinte, și aceasta este o idee esențială, astfel de lucruri depind și de setul nostru de așteptări. Ei bine, tocmai acest set de așteptări a fost violat, în repetate rânduri, de către premierul plagiator.

Apoi, minciunile sunt cel mai bine înțelese atunci când ne raportăm la exemplele unor “personalități” ale genului. Ați ghicit, Victor Ponta. El poate fi, și nu de ieri, de azi, acea persoană paradigmatică, acel exemplu de așa-NU, acel indicator de pseudo-normalitate, de fapt de insanitate, pseudologie fantastică (adică minciuna în circumstanțe agravante, cum ziceam, patologică). În Ungaria, în toamna anului 2006, minciuna impertinentă și cinică a premierului socialist a dus la mari proteste sociale, la demonstrații și, în final, la prăbușirea unui întreg sistem de complicități și aranjamente instituționale.

Care mai este acum setul nostru de așteptări în privința lui Victor Ponta? Inexistent, am spune. Personalitatea sa mitomană a dovedit în nenumărate rânduri că nu putem pune preț pe cuvintele, înțelesurile și subînțelesurile care emană de la ființa sa. Ne miră dezvăluirea conform căreia a fost agent sub acoperire al SIE? Nu credem. La gradul său de versatilitate putea să fi fost orice, scafandru, cosmonaut sau dresor de circ. Am fi fost probabil cu mult mai șocați dacă o astfel de știre ar fi vizat o personalitate lovită de sindromul opus (sindromul George Washington), cel al spunerii compulsive a adevărului… nu este cazul.

Date fiind toate cele precizate, există o singură concluzie fermă: un astfel de text, o astfel de dare de seamă despre minciună, nu vizează un cititor precum Victor Ponta, ori pe cineva dispus să-i găsească acestuia circumstanțe atenuante, ci doar pe aceia care înțeleg, asumă și gândesc că democrația înseamnă deschidere, dialog, transparență, încredere. Adică tot ce se opune opacității sufocante, tenebrelor subteranei și travestiurilor frauduloase. Poate așa înțelegem și de ce și cum anume contează că Monica Macovei, fără a-i romantiza în niciun fel profilul uman, a interzis “acoperiților” să lucreze la Ministerul Justiției, a desființat SIPA și, în general, a încercat să cultive un climat de încredere și onestitate.

Ceea ce face astăzi Victor Ponta prin prestația sa publică nu este decât o foarte gravă perpetuare (și, credem noi, cu bună știință) a ceea ce în comunism funcționa ca sindrom al suspiciunii universale. Avem nevoie de așa ceva într-o democrație care se dorește europeană, stabilă, transparentă? Evident că nu. Pentru că democrația este, dincolo de orice alte definiții, opusul fricii și al suspiciunii. În acest moment, și o spunem cu toată răspunderea, Victor Ponta a ajuns să fie el însuși un atentat la stabilitatea democratică a țării. Cine își mai dorește încă un astfel de candidat și, posibil președinte, trebuie să-și asume aprioric calitatea de păgubit. Tot Hannah Arendt spunea foarte inspirat, în același eseu menționat anterior, că respingerea deliberată a adevărului lucrurilor (deci abilitatea de a minți creator precum în artă) și capacitatea de a schimba lucrurile (deci abilitatea de a acționa) sunt interconectate. Ba mai mult, își au aceeași sursă: imaginația! Din aceeași imaginație umană se nasc și minciuna și schimbarea, depinde de noi pe care dintre bulevardele acestui binom dorim să pășim.

Și mai simplu spus: deși suntem deja foarte mult avertizați în legătură cu natura clasei politice, în legătură cu natura lui Victor Ponta și, în general, în legătură cu marasmul spre care ne împinge viața într-o cetate cu o moralitate grav suferindă, suntem totuși liberi să schimbăm (deci să ne imaginăm) lumea și s-o luăm de la capăt. Cu alte fețe. Pe alte acorduri. Și cu credința că deși mințim de când lumea, noi, ca oameni, avem puterea și libertatea de a ne primeni moral. Viața in adevăr despre care a scris Vaclav Havel nu este o utopie. Trăim într-o lume a adevărurilor fragile, de acord. Dar a rămâne indiferenți în fața minciunii brevetate, înseamnă a ucide viitorul generațiilor care vin după noi și, implicit, pe al nostru.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro