Alocația copiilor prin voucher: o escrocherie de 45 de milioane de euro pe an

A fost rostogolită în spațiul public în ultimele zile o propunere din partea ministrului de Finanțe Florin Cîțu și a premierului interimar Ludovic Orban ca alocația copiilor să nu mai fie plătită cash sau prin transfer bancar, ci prin intermediului unor bonuri valorice, propunere susținută emfatic de doamna Violeta Alexandru. E o idee mai veche propusă în 2018 de deputații PSD și preluată acum de guvernul PNL.

Ambele inițiative au venit cu justificări publice de natură morală: părinții care primesc alocație folosesc deseori acești bani pentru a finanța vicii, țigări, alcool, jocuri de noroc, lipsind practic copiii de drepturile lor. Prin înlocuirea banilor cu bonuri, se poate impune ca acestea să fie folosite doar pentru achiziția de alimente, rechizite, sănătate etc., obligând deci părintele să folosească banii doar în interesul copilului.

Retorica este una găunoasă și menită să ascundă interesele beneficiarilor reali ai acestor „soluții moralizatoare”.

1. În primul rând, e o acuzație calomniatoare la adresa unor categorii largi de părinți, nu foarte clar identificați. Cine sunt acești părinți care aleg să bea și să joace alocația „la păcănele” în loc să-și hrănească copiii după cum ne spune doamna Violeta Alexandu? Avem date sociologice privind amploarea fenomenului sau mergem pe acel „se știe” doct al doamnei ministru?

Și dacă acești părinți denaturați există într-o proporție suficient de mare încât să impună o asemenea măsură generală aplicată tuturor părinților din România, nu înseamnă că suntem în criză profundă, că trebuie să luăm rapid măsuri pentru a scoate respectivii copii dintr-o situație periculoasă? Căci dacă nu putem acorda autonomie acestor părinți nici măcar să cumpere hrană copiilor, cum ne putem aștepta că le vor asigura condiții decente de locuire și încălzire, igienă, sănătate, educație și tot noianul de eforturi de care un copil are nevoie din partea părintelui său?

În esență, vorbim de o retorică politică care a făcut carieră în România și care susține existența unor categorii marginale, dezumanizate, cu stereotipurile rurale și etnice aferente, categorii care sunt contrapuse cu contribuabilii virtuoși din clasa de mijloc urbană. În această lume locuită de oameni abrutizați orice e posibil, copiii se fac „pentru alocație”, adică sunt doar instrumente cinice prin care marginalii incapabili să se integreze în circuite productive reușesc să stoarcă bani de la stat.

2. Presupunând totuși că situația e suficient de frecventă încât să justifice acțiuni în forță ca retragerea banilor cash din mâna tuturor părinților, care e totuși eficiența practică a măsurii?

Bugetul unei familii, chiar una foarte săracă, include deja cheltuieli de hrană și are multiple surse de venit pe lângă alocații care se pot substitui reciproc. Mai mult, patologia adicției va împinge pe cel dependent să o prioritizeze înaintea altor nevoi de bază. În loc să cumpere băutură din alocație și mâncare din banii câștigați la muncă cu ziua, un părinte alcoolic va inversa sursele de finanțare ale achizițiilor dar practic nu se va schima nimic. Doar în cazurile cu adevărat critice, unde alocația e sursa principală de venit a familiei, măsura ar avea măcar teoretic un efect (insist că în asemenea situații de pericol iminent pentru minori intervenția autorității trebuie să fie de cu totul altă natură).

3. Ce se va întâmpla totuși, dacă beneficiarul alocației pe vouchere se duce la magazin, cumpără băutură și țigări și vrea să plătească cu bonuri? În 90% din cazuri, absolut nimic, după cum vedem din exemplul tichetelor de masă care au o interdicție identică în lege dar care e larg ignorată în practică. Magazinul are interesul să facă rulaj, nu să se joace de-a polițistul, vânzătorul nu vrea scandal și nu există niciun control care să pună în evidență „frauda”. Adică „interesul copilului” nu o să fie în veci protejat de o rețea retail concurențială și care are cu totul alte obiective comerciale.

Chiar dacă are loc o revoluție etică în retail și niciun litru de alcool nu se mai vinde nicăieri pe tichete în toată România, măsura tot nu are efecte. Teoretic tichetele sunt nominale, practic nu le verifică nimeni, am văzut cu ochii mei cum un buticar înaintea mea scăpa de un teanc de tichete la casa unui hipermarket, chiar în București. Micii comercianți locali vor „spăla” tichetele clienților fideli, într-o relație de dependență reciprocă.

4. Și chiar dacă, prin amenzi și controale ample, închidem și această gaură, abordarea tot are o vulnerabilitate fundamentală: valoarea nominală a tichetului este mai mare decât valoarea subiectivă pe care drogul, alcolul, jocurile de noroc etc. o au pentru cel dependent. Adică la limită, dacă vrea să obțină cash pentru aceste activități, părintele denaturat va putea vinde oricând bonurile unui prieten sau vecin contra unei sume mai mici de bani cu care să-și finanțeze viciile.

Cam asta e problema cu retorica brutei dezumanizate, uităm că și alcoolicul cel mai sărac e tot un om cu o minte la fel de ageră ca a noastră și e capabil să intre în schimburi voluntare în care ambele părți au de câștigat (subiectiv vorbind), ocolind lejer piedicile puse de statul paternalist și stupid. Adicția e o boală, nu o alegere și nu se vindecă prin jonglerii contabile, putem ajuta familiile tratând dependenții, nu infantilizându-i.

De ce totuși, deși e evident eșecul acestei abordări a tichetelor pseudo-moralizatoare, insistăm cu această tâmpenie? Devine ușor de înțeles când vedem cât de mulți bani sunt la mijloc. Avem 3.6 milioane de copii care primesc alocație, iar dintre aceștia circa 380.000 primesc alocația dublă aferentă vârstei 0-2 ani. În total, prin alocații se rulează 7.1 miliarde de lei pe an și vorbim chiar de dublarea acestei sume.

Cine sunt cei care salivează după acești 7 miliarde (sau 14)? Nu e vreun secret care sunt adevărații paraziți economici aici: „industria” tichetelor de masă, o șmecherie inventată de stat atunci când a introdus o deducere de venit care în loc să se aplice direct pe salariu se acordă prin celebrele tichete „cu care nu se poate cumpăra băutură” dar cu care poți cumpăra orice la orice magazin. Cartelul tichetiștilor are deja piața bine porționată și investește consistent în „lobby politic” în stil românesc; au câștigat (a se citi parazitat) lejer peste un miliard de euro în cei 20 de ani de când activează. Nu au deci nici un fel de competitori să pescuiască această balenă a „voucherelor de alocație”.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro