„Am divorțat și sunt fericită cu asta”
E vara lui 2014, mă întorc de la Folk You, din Vama Veche, unde am fost singură. Pe lângă bagajul făcut în grabă, car cu mine o decizie grea, luată după multă vreme de zbatere. Trebuie să divorțez.
Divorțul pare e o chestiune simplă când nu ai copii. E, practic, un fel de despărțire care presupune ceva mai multe hârțoage. Pare. Nu știu cum e, de fapt, pentru că eu am un copil. Întotdeauna pare mai simplă varianta pe care nu o ai la dispoziție, iar variantele tale – toate – par extrem de complicate. Însă, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu cred că există despărțire – cu sau fără divorț – care să fie simplă. Altfel, de ce nu am făcut pasul ăsta înainte de căsătorie, înainte de a avea un copil, înainte de a-mi tăia aripile de una singură? Pentru că am făcut totul pe dos. Am eșuat.
Cum am ajuns aici?
Când decizi să divorțezi, toată lumea te întreabă de ce. Cum ai ajuns aici? Înainte de a răspunde la asta, e bine să-ți lămurești cum ai ajuns la căsătorie. Lucrurile erau OK înainte și s-au deteriorat pe parcurs? Sau nu ai simțit niciodată că relația aia e ceea ce îți doreai? Îți lipsea ceva? Probabil că da și probabil că în orice relație lipsește ceva. Dar contează al dracului de mult ce anume îți lipsește și cum te face să te simți această lipsă.
Eu, recunosc, am greșit când m-am măritat, nu când am divorțat. Am avut multe indicii că nu simt ce ar trebui să simt, că nu sunt acolo cu inima deschisă și că ar fi bine și corect să ies din relație înainte să o complic mai mult, dar nu am avut forța să fac asta decât în momentul când inconfortul a devenit de nesuportat.
INTERVIURILE HotNews.ro