„Am fost un copil neglijat emoțional. A trebuit să ajung mamă a trei copii să îmi dau seama”

Am fost un copil neglijat emoţional. Acum sunt sigură de asta. Dar nu mi-am dat seama crescând, în copilărie sau în adolescenţă. A trebuit să ajung adult şi mamă de trei copii ca să resimt asta mai acut ca oricând. Mă tem mereu că am greşit cu ceva. Mă simt mereu vinovată fără să fiu, de fapt, vinovată.

Acel „e ruşine să spui ce face tata”, pe care mi-l reamintea mama înainte de orice eveniment la care trebuia să participăm (din teama că va afla lumea că tata e alcoolic), m-a învăţat că despre probleme nu se vorbeşte. Ele se ascund. Mai târziu, în pubertate, când era postdecembristă umpluse magazinele de tricouri şi rochiţe frumoase, am auzit din gura ei de sute de ori: „Da’ ce-ţi trebuie ție?” minimizându-mă cu totul, reducându-mă de la statutul de copil al ei, de care ar fi trebuit să-i pese, la cel de fiinţă neînsemnată, care nu are dreptul la dorinţe şi nevoi.

Iar asta m-a făcut să nu-mi mai doresc mare lucru pentru mine. În adolescenţă n-am insistat deloc să ies undeva. Emoţional, aş fi avut nevoie de cei de vârsta mea. Toţi adolescenţii au nevoie de asta. Dar eu am capitulat şi m-am retras în mine, ştiam că nu are rost să încerc. Mama ar fi folosit cu mine altă replică celebră în familia noastră:” Dacă ţi se întâmplă ceva, ce zice taică-tu?”

Citiți continuarea articolului pe www.totuldespremame.ro.