America lui Obama şi lumea. Politica externă care nu duce nicăieri: nici nu strică, nici nu ajută
De la „prea mult” la „prea puţin” este, probabil, formula care ar caracteriza cel mai bine turnura semnificativă din politica externă a Statelor Unite, după plecarea neoconservatorilor de la guvernare, pe 20 ianuarie 2009.
Lipsită de un grand vision pentru secolul XXI, obosită de o criză internă prelungită, parcă puţin timorată, America supravieţuieşte astăzi ca putere globală consumând din extraordinarul capital de încredere, speranţă, forţă civilizatoare, bunăvoinţă şi excepţionalism acumulat în ultimele două secole, prin efortul luminat al generaţiilor trecute de politicieni şi strategi de la Washington. Precauţia excesivă şi mininalismul acţiunii politice externe din prezent nu duc însă nicăieri, lăsând scena internaţională într-un vid de putere pe care nici o Uniune Europeană vulnerabilizată de criza datoriilor şi de şomajul în creştere, nici o Chină obsedată de mirajul creşterii economice permanente (deci, ceilalţi doi poli de influenţă ai lumii actuale) nu îl pot deocamdată compensa. Faptul că America nu se mai implică nu a fost neapărat un câştig de securitate la nivel global.
Revoltele populare masive din Siria şi Egipt, declanşate împotriva unor longevive regimuri de forţă brută, bazate pe armată şi pe desconsiderarea sistematică a voinţei cetăţenilor, au pus Occidentul în general, şi America în particular, în faţa unor dileme morale, politice, de strategie şi de atitudine realmente fără precedent, pe care încă nu au reuşit să le depăşească onorabil. Ceea ce era clar şi indiscutabil până mai ieri, a devenit brusc interpretabil, nuanţat şi evaziv, din momentul în care s-a realizat că nu există opţiune perfect convenabilă. Convenabilă cui? Oamenilor care trăiesc acolo sau „intereselor de stat” din regiune?
Am încredere deplină că America şi Europa se vor trezi curând din această pauză morală (practic, din buimăceala de după „primăvara arabă”, atât de surprinzătoare) şi vor reinstala în relaţiile internaţionale codul politicii corecte, bazată pe acelaşi set de principii aplicate creştinilor şi musulmanilor, nu pe dubla măsură. Dacă nu fac acest lucru şi nu condamnă ferm violenţa împotriva civililor şi încălcarea voinţei politice a oamenilor de către armată (aşa cum scrie, negru pe alb, în legislaţia Statelor Unite, care interzice colaborarea cu regimurile ilegitime), preţul plătit pentru bumerangul care se întoarce peste nas va fi, peste ani, înzecit. A condamna acum o lovitură de stat militară şi un regim ilegitim, violent, obligându-l prin nefinanţare internaţională să nu mai tragă în civili, nu înseamnă nicidecum a încuraja islamismul ci dimpotrivă, a-i reteza argumentele de expansiune cu motivaţie „eliberatoare”, la nivelul unei naţiuni frustrate, de peste 80 de milioane de oameni, majoritatea săraci.
Soluţia la criza severă de la Cairo este, cred, o negociere foarte energică pentru demisia lui Morsi (aşa cum s-a întâmplat cu Mubarak în 2011), intrarea imediată în legitimitate a unor autorităţi tranzitorii, eventual printr-o cooptare a tuturor partidelor semnificative, şi organizarea de alegeri parlamentare şi prezidenţiale monitorizate internaţional, cu speranţa că rezultatul acestora va fi de această dată respectat de armata egipteană. Oricum, nu va fi o campanie electorală uşoară iar islamiştii vor avea vânt în pânze după sfidarea, de către militari, a votului popular din iunie 2012. Citesc cu surprindere, acum câteva minute, că fostul lider Hosni Mubarak va fi eliberat, în urma unei decizii de ultimă oră a justiţiei locale. Preşedintele Morsi este şi el arestat, nu ştim exact pentru ce acuzaţii. Pregăteşte oare ceva această eliberare?
Multora le vine astăzi greu să digere noua imagine a unui Occident ipocrit, care se preface că nu vede o lovitură de stat militară ca „de manual” sau ignoră miile de victime ale violenţei armate, ridicând din umeri. Pentru că Arabia Saudită, pentru că Israelul, pentru că Iranul, pentru că şiiţii, pentru că suniţii… În fine, ştim bine calculele strategice şi de securitate ale regiunii, au devenit subiect de curs pentru studenţi. Dar de civilii morţi şi de familiile distruse din Orientul Mijlociu, care au devenit simple statistici la ONU, cui îi pasă cu adevărat? Un singur lucru mai trebuie spus, cred, despre morţii din Egipt: până la lovitura de stat din 3 iulie nu fusese nicio victimă (a început să se tragă din seara de 5 iulie, împotriva simpatizanţilor pro-Morsi care protestau faţă de arestarea preşedintelui legitim, recunoscut de comunitatea internaţională), până atunci erau doar protestatarii anti-Morsi în Piaţa Tahrir iar numărul lor ar fi crescut cu siguranţă, ca şi opoziţia la regimul Frăţiei Musulmane, pe care tot egiptenii l-ar fi schimbat în timp, atunci când o majoritate s-ar fi convins că guvernul islamist nu dă satisfacţie economică şi socială. Acesta era mersul firesc al lucrurilor. Dar intervenţia armatei a schimbat, neinspirat, abrupt şi dramatic, regulile jocului. Al Sisi nu e Kemal Atatürk şi asta se vede uşor pe străzile din Cairo. Acum, suporterii lui Morsi ştiu că nu vor putea accede niciodată la putere prin mijloace democratice, că totul este o farsă, şi îşi vor convinge adepţii să nu aibă încredere în modelul democraţiei, propus de occidentali. Cu ce s-au ales deci egiptenii, după 3 iulie (în afară de cei o mie de morţi de până acum), ce beneficii le-a adus lovitura de stat? America a fost, încă o dată, ca şi în Siria, ezitantă şi indecisă, pendulând între principiile democratice, drepturile civililor şi interesele aliaţilor din Orientul Mijlociu. Dar şi Washingtonul, şi Bruxelles-ul, vor ieşi curând din ambiguitate, într-un sens sau altul. Sper, în aceeaşi direcţie.
Nici democraţia şi legitimitatea nu mai sunt ce-au fost, pe considerentul „relativismului cultural” (chipurile, de inspiraţie huntingtoniană?!), conform căruia aceste valori sunt, de fapt, valabile numai pentru occidentali, în timp ce pentru arabi sunt potrivite dictaturile militare, suferinţa şi loviturile de stat. Cine, când şi cum a decretat această incompatibilitate? Cum poţi crea falsa contradicţie între liberalism şi democraţie, fără să ţi se vadă epoleţii de sub haină? Cine poate crede că există două categorii de oameni: unii care vor să trăiască în prosperitate şi libertate, şi alţii care vor să fie săraci şi oprimaţi? Personal, sunt absolut convins că, dacă ar avea posibilitatea să aleagă cu adevărat şi ar cunoaşte în profunzime alternativele, toate naţiunile ar alege acelaşi drum al democraţiei liberale, bazată în esenţă pe Visul American întemeietor. Singura diferenţă este că oamenii nu au peste tot aceleaşi condiţii (informaţie, educaţie, cadru legislativ, mijloace materiale, tradiţii istorice etc.) în care să-şi exprime liber opţiunile. Altminteri toată lumea şi-ar dori, negreşit, exact aceleaşi lucruri, chiar dacă ar dura douăzeci-treizeci de ani pentru a se deprinde cu un nou sistem de viaţă. Dacă, de pildă, raţionamentul cinic de acum, din Orientul Mijlociu, ar fi fost aplicat României în decembrie 1989, elveţienii sau danezii ar fi putut întreba retoric: ce le trebuie românilor democraţie?, că nu sunt pregătiţi cultural pentru pluralism politic şi libertate şi or să vină peste noi să fure şi să cerşească, ia să-i lăsăm mai bine sub un regim de mână forte, că nu e democraţia pentru ortodocşi, ci numai pentru catolici şi protestanţi…Sunt uimit să văd astăzi conaţionali de ai mei, de-abia ieşiţi de sub dictatura lui Ceauşescu, caricaturizând dorinţa „musulmanilor nepregătiţi politic şi cultural” de a avea lideri aleşi şi nu anunţaţi peste noapte de generali, şi de a nu fi împuşcaţi în moschei. Dar când Armata Română a tras în oamenii de pe treptele Catedralei din Timişoara, ce fel de evaluări geopolitice subtile aşteptam noi din partea „lumii civilizate”?
Dacă războaiele costisitoare ale deceniului trecut, iniţiate şi conduse de americani în Afganistan şi Irak, au definit brandul atât de impopular al politicii intervenţioniste a lui George Bush şi a echipei sale de „ulii” (Dick Cheney – Donald Rumsfeld – Condoleezza Rice), se pare că precauţia, tergiversarea, indecizia şi ezitările desenează profilul actual al politicii externe americane. „Primăvara arabă” şi extensiile tragice din Siria şi Egipt vorbesc cât se poate de limpede despre aceste dileme de politică externă, ale unei Americi neintervenţioniste.
Din nefericire pentru Hilarry Clinton, o persoană altminteri educată şi inteligentă, dar confruntându-se cu o situaţie dură pentru care a fost total nepregătită, tulburările din Orientul Mijlociu şi Nordul Africii i-au marcat negativ mandatul de secretar de stat şi l-au consacrat în istorie drept unul mai degrabă modest, lipsit de succese notabile. Retragerea ei tactică în al doilea mandat al lui Obama a fost binevenită, mai ales după stânjenitorul moment Benghazi (uciderea ambasadorului american Cristopher Stevens în Libia, în septembrie 2012, după ce acesta avertizase în scris Departamentul de Stat, prin două telegrame, că se simte ameninţat şi lipsit de protecţie), lăsând locul mai experimentatului John Kerry şi intrând într-o lungă refacere a imaginii personale, probabil pentru campanii viitoare.
Trezirea unei voinţe politice proprii a populaţiei în lumea arabă, chiar puternic divizată fiind (ceea ce este firesc, la începutul oricărui proces democratic) altfel spus emanciparea politică a generaţiei Twitter în cadrul Islamului a surprins America nepregătită, cu concepte şi principii fie nerealiste, de pe vremea revoluţiilor est-europene din 1989, fie nesustenabile, fie pur şi simplu suspendate, generând astfel o prăpastie între discursul idealist şi practica neo-realistă sau pur şi simplu lipsa oricărei atitudini, prăpastie mai adâncă şi mai flagrantă ca oricând.
Nici prea ideologizată, nici prea asertivă, nici idealist-wilsoniană, nici pragmatic-kissingeriană, nici sensibil pro-activă, nici prompt reactivă, nici complet absentă dar nici fermă şi cu soluţii la pachet, politica externă americană de după 2009 nu a reuşit, practic, soluţionarea niciunui dosar important de pe agenda internaţională, cu excepţia anihilării spectaculoase a lui Osama bin Laden în 2011, episod care oricum nu este un succes al diplomaţiei. Noul secretar de stat Kerry a dat recent semnalul pozitiv al reluării negocierilor de pace palestiniano-israeliene sub coordonarea Statelor Unite, după 13 ani de impas, ceea ce este desigur o veste bună pentru întreaga regiune. Poate va urma abordarea cu mai multă determinare şi a altor teme diplomatice îngheţate (Siria, Iranul, Peninsula Coreeană, refacerea parteneriatului transatlantic etc.), cu soluţionări care ar însemna mult pentru climatul de securitate şi implicit pentru încrederea investitorilor pe pieţele globale.
INTERVIURILE HotNews.ro