Ametitorul viraj al lui Viktor Orban

Semnalele n-au contenit să vină. Cel care a rostit, în iunie 1989, la ceremonia reînmormântării lui Imre Nagy, un discurs care va rămâne pe veci în istoria Europei de Est, unul dintre fondatorii FIDESZ, omul care l-a avut ca mentor intelectual pe cunoscutul disident, ex-marxist critic, György Bence, politicianul maverick, deci Viktor Orban, a virat în direcția unui autoritarism colectivist și primordialist cu nete accente xenofobe. Etnocratia, aceasta fantasma a salvarii, este din nou la ordinea zilei. Se proclamă viitorul de aur al noului autoritarism. In 1992, intr-un articol din revista “Harper’s”, Tina Rosenberg scria despre liderii FIDESZ ca “democrati MTV”. Nimbul iconoclast de odinioara s-a evaporat. FIDESZ este azi partidul incruntarii nationaliste, cu manifeste simpatii pentru Putin si putinism.

Multe lucruri în politică se nasc din resentiment. Neîndoios extrem de dotat intelectual, Orban a nutrit mereu un complex în raport cu cei pe care îi percepea ca pe un fel de aristocrație urbană, o elită burgheză dominata de “alogeni”, liderii Opoziției Democratice Maghiare, între care, în primul rând, János Kis, Gábor Demszky, Ferenc Koszeg și Miklós Haraszti. A privit Alianța Liberilor Democrați ca pe un club select și snob în care i se părea că nu este admis. Alți membri ai conducerii FIDESZ au împărtășit aceste simțiri nevrotice. În plus, Orban era atras de liberalismul clasic și se mefia în raport cu orice formă de internaționalism, fie acesta unul liberal.

Corupția endemică asociată cu guvernarea socialistă a radicalizat fobiile și aprehensiunile lui Viktor Orban. A început să cocheteze tot mai intens cu conservatorismul populist care, în Ungaria, este greu, dacă nu imposibil, de disociat de antisemitism. Presa apropiată de FIDESZ (devenit între timp un partid tot mai tradițional și tradiționalist) a excelat în insinuări la adresa celor care, pasămite, nu trec testul unei maghiarități pure. Când s-a născut Jobbik, o formațiune de-a dreptul fascistă, nu a avut decât să potențeze cât mai strident teme care apăreau de-acum în retorica lui Orban, inclusiv ideea că stânga radicală s-ar constitui cumva genetic…

Echipa Orban a început să pedaleze pe un majoritarism tot mai intolerant în raport cu opoziția. Victoriile electorale de necontestat l-au făcut pe Orban din ce în ce mai puțin dispus să își recunoască propria failibilitate. Ungaria a devenit tot mai provincială, etnocrația a început să sufoce democrația. Ceea ce acum un sfert de veac a fost superba promisiune a reinventării politicului prin renașterea liberalismului civic, pare acum sortit să se transforme într-un coșmar neo-autoritar. Viktor Orban anunță că democrația liberală este pe ducă. Se face campionul unui autoritarism care glorifică modelul etatist polițienesc de tip Putin. Renasc acele teze din interbelic susținute de profeții fascismului, de la Carl Schmitt la Nichifor Crainic. Se exaltă un corp politic omogen și sănătos. Liberalismul este putred, corupt și decadent. Este momentul “salvatorului magic”, asemeni demagogilor descriși de Erich Fromm în cartea sa clasică despre frica de libertate.

Ceea ce pare să ignore Orban este că NATO și UE nu sunt doar instituții politice, militare și, respectiv, economice. Ele definesc, în cuvintele lui Václav Havel, opțiuni civilizaționale. Lupta dintre societatea deschisă și inamicii ei continuă. A căzut încă o mască, ceea ce, la urma urmelor, nu este câtuși de puțin o tragedie.

Poate că ne imaginăm faptul că democrația liberală beneficiază de fundamente istorice și intelectuale cu rădăcini adânci, dar nu este nici pe departe așa. Înainte de 1945, însăși ideea de “democrație liberală” era foarte mult anatemizată. În vremuri de criză (morală și economică deopotrivă), democrația este atacată și de la stânga, și de la dreapta. Fie că vorbim de criticul Lenin, sau de criticul Sorel, ori de criticul Michels, toți se revendică întrucâtva de la Jean-Jacques Rousseau și se prevalează de imaginea autoproclamată a “democratului autentic”.

Orban este astăzi un astfel de “democrat autentic” (a se citi și “original”) care nu se împiedică însă de libertăți civile ori deliberări de tip consensual-parlamentarist. Pentru premierul ungar, democrația liberală, cu toate instituțiile ei de mediere, corpurile intermediare, jocurile parlamentare, încurcă teribil fuziunea definitivă și irevocabilă dintre – așa cum spunea Carl Schmitt în “Criza democrației parlamentare” – “identitățile celor care sunt guvernați și celor care guvernează”. La baza acestei viziuni politice “salvaționiste” se află pur și simplu ideea mitologică a unei unități (în acest caz, de etnie). Omogenizarea apare ca benefica si inexorabila. Într-o traducere populistă a mesajului politic al lui Orban, masele sunt în căutarea unei identificări. Criza economică le adâncise această angoasă existențială. Promisiunea lui, care sună totodată a profeție, vine să asigure tocmai această identificare redemptivă. După cum foarte judicios remarca și Jeffrey C. Isaac, toate tarele democrației liberale “au fost abil reinterpretate ca fiind virtuți ale democrației liberale. Într-un mod aproape orwellian, slăbiciunea era transformată în forță”. Este exact ce face Viktor Orban! Apoi, pentru a folosi o expresie camusiană, “transformă un elan spontan într-o acțiune concertată”.

Ceea ce susține de fapt premierul ungar este că democrațiile liberale sunt reversibile! Că pandantul democratizării este ceea ce putem numi de-democratizare (vezi și vara anului 2012 în România). Evident, nu e un lucru total nou. Ceea ce este nou ține de metamorfozarea unui politican ajuns pe creasta valului ca partizan al valorilor liberale și care s-a transformat în avocatul valorilor contrare. Poate că e dur spus, dar cazul Orban amintește de convertirea lui Mussolini, acum un veac, din socialist internaționalist, în fascist naționalist… La acest moment el evoluției sale interioare, Viktor Orban pare “condamnat să condamne”. Când, în 2002, FIDESZ pierduse alegerile, a tunat că “națiunea nu poate fi în opoziție”. Așa cum foarte inspirat observa și istoricul Balázs Trencsényi, “Franz Iosef, Miklós Horthy și János Kádár și-au stabilit toți autoritatea prin teroare și toți au devenit părinți ai națiunii…”. Să sperăm că nu vom aluneca totuși spre ceea ce René Girard numea cercul mimetic al violenței. În această versiune de “autoritarism-gulaș” spre care se îndreaptă Ungaria lui Orban, Europa este “opresivă”, dar fondurile ei “necesare”. Din păcate, întreaga soartă a culturii politice a Europei depinde de respectivele răbufniri antidemocratice. Cum va reuși ea să se pună la adăpost de virusul transmis de Orban, rămâne de văzut…

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro