Antisemitismul e ca ploaia
Primii peste 20 de ani de viață i-am trăit, între 1944 și 1965, la Constanța, unde, cu excepția unor „glume” deplasate și a unor intonații voit grotești din partea unora, când auzeau că sunt evreu, nu am cunoscut personal antisemitismul. „Asta”, îmi spuneau mai târziu prietenii, „s-a datorat tiparului demografic unic al orașului”. La Constanța trăiau atunci o mulțime de etnii: români, greci, armeni, evrei, turci, tătari, aromâni, albanezi, etc. Tocmai pentru că erau atât de multe, susțineau prietenii, la Constanța a domnit o relativă armonie etnică pe care nu o întâlneai în alte orașe ale țării. Ajunsesem chiar să cred că un om inteligent (cum defineam eu atunci, în mod simplist, inteligența) nu poate fi rasist. Dar mi-a trecut destul de repede, pe măsură ce aflam tot mai multe din istorie.
Apoi, toată viața, am purtat discuții cu prietenii evrei și neevrei pe tema antisemitismului. De multe ori ajungeam la schimburi foarte aprinse, eu fiind invariabil acuzat că refuz să văd realitatea. „Tu ai fi făcut eforturi să-l înțelegi chiar și pe Hitler ” mi-a spus exasperat la un moment dat un prieten. Iar când susțineam că o anumită manifestare aparent antisemită putea fi doar o dovadă de prostie, incultură sau lipsă de informare, regretatul Victor Eskenasy (fost redactor la BBC și la Europa Liberă) îmi cita zicala americană „dacă arată a rață, măcăie ca rața și merge ca rața, e cu siguranță rață”.
În cele din urmă am ajuns să le dau dreptate. Ultimele posibile dubii pe care le-aș mai fi putut avea au fost risipite de un articol recent, scris pe fundalul manifestărilor și atacurilor antisemite de la Londra și alte orașe din lume. Citez din memorie: „De ce nu au de suferit rușii din Anglia atunci când Rusia bombardează civilii din Ucraina?” întreabă autorul, Douglas Murray. El continuă: „De ce nu au de suferit musulmanii din Anglia atunci când islamiștii ucid creștini în Africa? Și de ce atunci când Israelul ripostează la provocările inamicilor săi, evreii din Anglia, chiar cei care nu sunt de acord cu politica guvernului israelian, trebuie să sufere de pe urma atacurilor și manifestărilor antisemite?”
Dacă orice om de bună credință mai putea avea dubii până la 7 octombrie cu privire la antisemitism, modul în care e tratat Israelul de o mare parte a presei, furia protestatarilor anti-Israel care nu par să fi auzit niciodată de situația drepturilor omului în China, Rusia, Coreea de Nord, Iran, unele țări arabe, etc, comentariile „imparțialilor” că „desigur, Israelul are și dreptul și datoria să se apere, dar….”și aici urmează obiecțiile care resping implicit acest drept și datorie, ei bine, toate acestea nu duc decât la o singură concluzie, și anume că antisemitismul e bine mersi și prosperă în ciuda nenumăratelor scandări de „never again”.
De fapt începusem de câțiva ani să văd situația într-o lumină diferită. Discut regulat subiectul cu prietenul și fostul meu coleg de la BBC, Petru Clej, care duce, dacă mă pot exprima astfel, o adevărată cruciadă împotriva antisemitismului. Într-o zi i-am spus că admir ceea ce face dar că e inutil. „Antisemitismul e ca ploaia. A devenit aproape un fenomen natural care nu poate fi evitat”, i-am spus. „Și ce ai vrea? Să nu mai facă nimeni nimic?” a ripostat el indignat, pe bună dreptate. ”Nu, deloc”, am răspuns. „Știu că antisemitismul trebuie combătut în continuare. În definitiv, speranța moare ultima, nu? Doar că, personal, sunt foarte sceptic că aceste eforturi au vreun efect”.
În cartea Catch 22 a lui Joseph Heller, există un episod în care un soldat, deferit unui tribunal militar, îl întreabă pe personajul principal, Yossarian (citez din memorie): „Ce crezi că o să-mi facă?” ”Te vor condamna, în mod sigur. Nu le plac evreii”. „Păi eu nu sunt evreu”, răspunde camaradul. „Nu contează”, continuă Yossarian. „Nu le place nimeni!”.
Mutatis mutandis, masacrul din 7 octombrie din Israel ar putea conține un avertisment pentru lumea occidentală; că jihadiștilor nu le place nimeni, nu doar evreii. Cum se vede, de altfel, periodic la Londra, Paris, Amsterdam, în Pakistan, Afganistan, Siria, etc, etc, etc.
Și ce pot face israelienii în fața acestui val mondial de dezaprobare și recrudescență a antisemitismului? După părerea mea, ei sunt, de ani și ani de zile, în cea mai de neinvidiat situație posibilă: blestemați dacă fac ceva, blestemați dacă nu fac nimic. Și ei știu. Și tocmai de aceea, bănuiesc că mulți au adoptat, în ultimele zile, cuvintele fostului lor premier, Golda Meir (traducere liberă): Dacă am avea de ales între a fi morți având mila lumii și a trăi având o imagine defavorabilă, am alege să trăim cu imaginea defavorabilă. –
INTERVIURILE HotNews.ro