Anul 2024. Avatarul neocomunist al revoluției din decembrie ’89 într-un scenariu de thriller politic

După cum bine știm acum, nici activiștii comuniști, nici foștii ofițeri de securitate și nici informatorii lor dovediți nu s-au dat deoparte în vreun fel din viața publică, dimpotrivă, cinic, fără rușine sau reținere, cu un tupeu exacerbat, au fost în primele rânduri ale puterii politice și economice, în șiruri strânse, coordonându-se de parcă ar fi primit un ordin expres în acest sens, de la niște comandanți dintr-un punct de comandă invizibil pentru opinia publică.

1.Episod pilot, în loc de prefață: Concluziile raportului final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România

Ne revoltă, din când în când, o hotărâre luată de un complet judecătoresc în deplin dispreț față de opinia publică, ori atitudinea unor procurori care pretind ca în cazul lor legile sau normele legale să fie aplicate selectiv[2], situațiile strigătoare la cer de amestec al politicului în justiție (vezi „Ordonanța 13”[3]) sau, în fine, deciziile sfidătoare pe care le ia Curtea Constituțională, ducându-ne cu gândul la vremuri ce ar fi trebuit să fie revolute.

Recentul caz al achitării definitive de către un complet de trei judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție (care survine unei alte achitări, pronunțată de un complet al Curții de Apel București, ce a fost atacată cu recurs) a unor foști lucrători ai securității statului comunist, într-un dosar în care erau acuzați că s-ar fi aflat la originea torturării și, în fond, a uciderii în detenție a dizidentului anticomunist Gheorghe Ursu, a adus din nou oprobiul public și ne face să ne întrebăm: de fapt, în ce țară trăim?

Trăim într-o țară tânără, care în cei 145 de ani de independență recunoscută internațional, după Conferința de pace de la Berlin, a traversat doi ani de ocupație străină în Marele Război, doi ani de dictatură carlistă, patru ani de dictatură militară a lui Ion Antonescu și apoi 44 de ani de dictatură comunistă, cu variantele sale dictate de ocupația sovietică și apoi de schimbarea cursului către național-comunism (care s-a inspirat mult din dictatura antonesciană), cu 17 – 18 ani de dictatură dinastică a lui Nicolae Ceaușescu.

Ce interesează, însă, este ce am moștenit după Revoluția din 1989 – o mișcare revoluționară confiscată de personaje din planurile secunde ale fostului partid comunist și securității statului comunist –, care nu a putut fi dusă până la capăt; de mare folos aici ne este raportul „Comisiei Tismăneanu”, pe numele său oficial „Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”[4].

Horia Roman-Patapievici făcea observația – în eseul său „Revoluția de Centru” – că: (i) spre deosebire de Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, mișcarea dizidentă românească nu a jucat niciun rol în declanșarea evenimentelor și nici în gestionarea deznodământului lor; (ii) Revoluția Română a depins, în declanșarea ei, de modificarea situației geopolitice; ea nu a fost rezultatul unor negocieri între societate și partid, ca în Polonia și Ungaria, ci a unei înfruntări sângeroase de stradă, în care o revoltă populară spontană și haotică a fost reprimată cu mitralierele și blindatele; (iii) revolta populară a constituit pretextul declanșării unei acțiuni de preluare a puterii de către o grupare marginală din interiorul partidului comunist; această grupare nu a făcut niciodată dizidență deschisă, ci a fost marginalizată de cuplul Ceaușescu din motive dinastice.[5]

Preluând conducerea statului prin Ion Iliescu, neocomunismul și-a asigurat menținerea la putere și a administrat foarte profitabil pentru oamenii săi – chiar și în perioada guvernării CDR și a mandatului prezidențial al lui Emil Constantinescu; în fond, așa cum își amintea Radu Vasile, Emil Constantinescu fusese secretar de partid al unei „organizații de bază” din Universitate[6] -, care fie s-au îmbogățit, fie au ocupat funcții cheie în guvernare și alte instituții ale statului, tranziția către integrarea României în Occident.

În perioada de tranziție a fost construit, cu răbdare și insistență, un narativ al unei așa-zise securități formată din patrioți, după anul 1964, prin epurarea elementelor alogene plantate anterior de ocupantul sovietic – aceste istorii se găsesc în cărțile publicate și apoi prezentate public de foști ofițeri de securitate ca Iulian Vlad, Aurel Rogojan sau Filip Teodorescu (probabil nu întâmplător, ultimii doi au fost foarte implicați în procesul celor doi torționari ai lui Gheorghe Ursu, achitați de completul ÎCCJ). Iată cum expune chestiunea Raportul „Comisiei Tismăneanu”, la pagina 286:

În urma sarcinilor primite la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Consiliul Securității Statului a trecut în 1967-1968 la analizarea abuzurilor și ilegalităților „în activitatea unor cadre din aparatul de Securitate”, urmărind între altele „modul în care s-a instituit și aplicat măsura internării administrative în locuri anume destinate”. Sintezele care au rezultat incriminează încălcări ale legii, dar afirmă legitimitatea acestor măsuri, ceea ce dovedește că, în fond, caracterul de poliție politică al Securității nu se diminuase, ci era mai bine camuflat sub masca „legalității socialiste”. Abuzurile și crimele produse sub acoperirea „măsurilor administrative” erau considerate „justificate în principiu”: „este cunoscut că între anii 1950-1958 [perioadă analizată de Comisia Consiliului Securității Statului – n.n.] elementele dușmănoase din țară și din exterior își intensificaseră activitatea ostilă împotriva regimului democrat-popular, creau greutăți în construcția socialismului, calomniau și defăimau politica partidului, ajungând până la săvârșirea de acte de teroare, sabotaj și diversiune. În aceste condiții, se impunea ca organele de partid și de stat să inițieze măsuri energice pentru a preveni și zădărnici orice încercare de a atenta la cuceririle revoluționare ale clasei muncitoare. Socotim deci justificată de principiu luarea unor măsuri de a împiedica elementele reacționare să întreprindă acțiuni dușmănoase, inclusiv internarea în colonii de muncă obligatorie, dar numai împotriva acelor care, în mod real, prezentau pericol pentru securitatea statului”.

Modul în care au fost concepute reglementările privind măsurile administrative au fost criticate, întrucât „prin conținutul lor larg și generic, fără stabilirea unor criterii de delimitare precisă a acelor persoane care prin manifestările lor constituiau un pericol real pentru securitatea statului de cele care își manifestau unele nemulțumiri personale și care nu periclitau ordinea socială și de stat au avut consecințe negative în justa aplicare a dispozițiunilor din actele normative respective”.

Ideea unei cezuri între comunismul internaționalist pro-sovietic ante-1964 și cel de inspirație națională post 1964, apărat de noua „securitate a patrioților”, se află la originea altor narative cu care suntem obișnuiți astăzi, expuse la unele televiziuni ori pe rețelele sociale de câțiva politicieni care preamăresc o Românie din vremea dictatorului Ceaușescu ce se dezvolta independent, avea o economie puternică și era vizibilă pe plan internațional, negociind între marile puteri.

Ei bine, Raportul „Comisiei Tismăneanu” constată că, de fapt, securitatea a fost una și aceeași tot timpul, folosind aceleași metode și mijloace și în același scop, ba mai mult, după anii șaptezeci ai secolului trecut și-a întărit controlul asupra societății, pentru că dictatorul Ceaușescu se temea să nu fie răsturnat de la putere (v. pagina 395):

Categoriile de surse, normele interne și metodele de lucru în rețeaua informativă a Securității descriu o instituție care în patru decenii de existență a funcționat cu un singur scop: controlul total asupra populației, pentru garantarea stabilității regimului comunist[7]. Motivele recrutării civililor ca informatori coincid cu motivele urmăririi altor civili, indiferent de vârstă, profesie, origine socială sau orientare politică. Aria de cuprindere a rețelei informative a avansat odată cu extinderea categoriilor de urmăriți: de la reprezentanții ori susținătorii vechiului regim și familiile lor la categoria „persoane fără antecedente” – cu toții au făcut obiectul unei supravegheri continue. Altfel spus, informatorii au fost recrutați pentru a urmări pe toată lumea, de la persoanele incompatibile cu regimul comunist prin trecutul lor, la persoane cu totul inofensive, suspecte tocmai prin neutralitatea lor. Prezența în rețea a surselor din cele mai diverse medii – de la deținuți politici la elevi, de la oameni de cultură la foști ilegaliști sau membri de partid – dovedește că întreaga populație era vizată, fără excepție. Extinderea rețelei informative la nivelul populației de vârstă școlară sau al pensionarilor „fără antecedente” atestă și o schimbare de perspectivă în evoluția Securității, ca instituție: dacă în primii ani de funcționare scopul dirijării informatorilor o constituiau „elementele dușmănoase”, urmărite pentru a fi reprimate, cu timpul, țintă au ajuns toți cetățenii, urmăriți pentru a fi împiedicați să reacționeze critic la adresa regimului și pentru a deveni complet obedienți. Rețeaua informativă s-a extins pe măsură ce Securitatea a trecut de la etapa violent-represivă la cea obsesiv-preventivă.

În fine, revenind la subiect, observ că regimul Iliescu nu s-a grăbit să schimbe ordinea lucrurilor după Revoluția din decembrie 1989, din simplul motiv că prin continuitate instituțională preeminența la putere îi era asigurată. Sistemul juridic, justiția în sine etc. au fost atunci și s-au menținut și după 2007 rezistente la schimbare, pentru că domnia legii și o justiție cu adevărat independentă nu erau compatibile cu ambițiile așa-zișilor „patrioți” moșteniți din sau inspirați de ceaușism. Cum constata și Raportul „Comisiei Tismăneanu”, la pagina 406:

Realitatea legislației comuniste este cea a unei legislații care, dincolo de oscilarea între formulări pompoase și reglementări ale terorii, a fost cea a unui stat fără sistem juridic, în sensul propriu al cuvântului. Un sistem – juridic sau de orice fel – se manifestă prin relații ferme între elementele ce-l compun. Un sistem juridic presupune norme juridice care să acopere toate domeniile vieții sociale, o ierarhie a acestora, cunoașterea și acceptarea lor de către destinatari și un sistem judiciar care să asigure aplicarea lor. Statul român postbelic nu a beneficiat de nici una dintre acestea. Normele juridice scăpau de sub reglementare multe domenii care erau reglate de către puterea administrativă – exemplul cel mai evident fiind cel al dreptului de proprietate, în condițiile în care prevederile constituționale în materie (…) numai norme juridice nu pot fi socotite. De asemenea, nenumărate acte ale guvernului intrau în contradicție vădită cu Constituția, tratatele internaționale la care statul era parte – România a ratificat cu conștiinciozitate toate tratatele internaționale privind drepturile omului – ori legile, inversând ierarhia logică a normelor, legislația terorii a fost în mare parte secretă – din păcate, mai este și astăzi – iar sistemul judiciar era lipsit de orice urmă de independență. În aceste condiții, legislația României comuniste nu poate purta numele de sistem juridic, ci mai degrabă de haos juridic.

Consecințele acestor situații sunt vizibile încă și astăzi. Haosul legislativ, dificultățile sistemului judiciar și neîncrederea în legi și în aplicarea lor sunt rezultatul cel mai profund produs. Un sistem juridic poate fi anulat în câteva luni – așa cum s-a întâmplat imediat după preluarea puterii de către Partid – dar nu poate fi recreat printr-un proces invers tot în câteva luni. Ajunge să spunem că în 1994 încă mai exista, chiar în cadrul Ministerului de Justiție, legislație secretă cu privire la drepturile și obligațiile persoanelor deținute – „legislație nepublicată” este exprimarea corectă politic – sau să amintim faptul că o bună parte a problemelor integrării au avut legătură de independența justiției pentru a proba cele afirmate mai sus.

2.Episodul I:Curtea Constituțională a ridicat mingea la fileu și Înalta Curte a lovit-o, dar ea s-a întors în teren de la CJUE

În eseul „Anii dinaintea revoluției: dictatura”, Ovidiu Pecican scrie[8]: „De peste Ocean, din Chicago, Mircea Eliade atrăgea (…) atenția asupra altui aspect simptomatic: <Într-un stat dictatorial condus de Numărul Unu, Doi, Trei etc. – există deja o ‘societate invizibilă’ și invulnerabilă>. Era vorba despre casta ofițerilor de decizie de la vârful serviciilor secrete române, împreună cu aliații lor din armată și cu activiștii politici ai Partidului Comunist. Tocmai această rețea urma să-i vină de hac, peste puțini ani, cuplului dictatorial, punând mâna pe putere.”

Această castă i-a prins, judecat formal – un simulacru de proces, care și-a pus amprenta greu de șters și asupra justiției post-revoluționare – și executat prin împușcare pe Elena și Nicolae Ceaușescu, după care: (i) Ion Iliescu a preluat puterea în stat, în numele „castei revoluționare” și a înființat FSN; (ii) Ioan Mircea Pașcu a negociat, în numele noii puteri de la București, „tratatul de prietenie cu Uniunea Sovietică”, dând Moscovei asigurări că s-a încheiat perioada de frondă a comuniștilor români; (iii) a înăbușit mișcarea amplă de protest din Piața Universității, a frânt și înspăimântat societatea prin raidurile mineriadelor.

Toate aceste acțiuni au fost, în fapt, o declarație – iterată de câte ori a fost cazul de membrii castei, fapt ce nu poate să ne scape, dacă privim atent realitatea – de revendicare a preeminenței la putere: „Noi v-am scăpat de dictator, nouă ni se cuvine puterea, atât politică, cât și economică!” Pentru cei sceptici, este suficient să citească de exemplu blogul lui Ion Cristoiu, care scrie despre Revoluție[9]:

Ieșirea în stradă la București n-a dus la răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu. Mult legendarizata pornire spre Centru a muncitorilor (de ce muncitori, nu cumva, pentru că aceștia trebuiau să fie actorii principali din piesa regizată de Moscova?) ar fi fost un fâs dacă Securitatea lui Iulian Vlad mai întâi și Armata lui Victor Stănculescu mai apoi ar fi păstrat intact inelul invocat de Nicolae Ceaușescu la Proces.

Pentru accesul la putere, controlul justiției este esențial. „Casta” gândise și cântărise atent situația, inclusiv variantele de acțiune în materie pentru a satisface formal criteriile de integrare în Occident – NATO și Uniunea Europeană. Totul până la momentul în care Traian Băsescu a preluat funcția de președinte al României și a „trădat”: termen către care au trimis Adrian Năstase și ai lui, conștienți că Băsescu este tot un om al castei – poate ofițer de securitate acoperit, informator cu siguranță[10] – care a încălcat „obligația de loialitate” și a permis justiției să-și facă treaba în materie de corupție împotriva altor membri „meritorii”.

În aceste condiții, reduta restauraționistă pe care „casta” a păstrat-o sub control cu dificultate, dar și cu cerbicie, a fost (încă este) Curtea Constituțională a României și, pe cât posibil, au încercat același lucru și cu Înalta Curte de Casație și Justiție, principalul izvor de jurisprudență în România. Dar cel mai important este, la o adică, „jocul” care se poate face atunci când controlezi atât CCR cât și ÎCCJ, în plus ai la dispoziție și majoritatea în Parlament. Să luăm un exemplu, nu tocmai la întâmplare:

CCR emite Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată la 25 iunie 2018, prin care admite o excepție de neconstituționalitate privind o dispoziție din art.155, alin.(1) din Codul Penal, privind întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură; CCR a arătat, printre altele, că dispoziția menționată era lipsită de previzibilitate și contrară principiului legalității incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” avea în vedere și acte care nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându‑i astfel acestuia să ia cunoștință de începerea unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale.

Parlamentul nu a intervenit ca urmare a Deciziei nr. 297/2018 a CCR, pentru a revizui dispoziția, declarată neconstituțională, a articolului 155 alineatul (1) din Codul penal.

Apoi, CCR, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată la 9 iunie 2022, a admis o nouă excepție de neconstituționalitate privind articolul 155 alineatul (1) din Codul Penal. În această decizie, CCR a clarificat că Decizia nr. 297/2018 avea natura juridică a unei decizii de neconstituționalitate simple; subliniind lipsa unei intervenții a legiuitorului ulterior acestei Decizii nr. 297/2018, precum și faptul că efectul combinat al acestei din urmă decizii și al acestei lipse de intervenție determinase o nouă situație lipsită de claritate și de previzibilitate în ceea ce privește normele aplicabile întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale, situație ce a determinat apariția unei practici judiciare neunitare, CCR a precizat că, între data publicării Deciziei nr. 297/2018 și intrarea în vigoare a unui act normativ care să stabilească norma aplicabilă, fondul activ al legislației nu conținea vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.

CCR a mai arătat că rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr. 297/2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție a răspunderii penale sau înlăturarea instituției întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozițiilor articolului 155 alineatul (1) din Codul penal la exigențele constituționale.

Cam atât despre rolul CCR în această istorie. Sub presiunea MCV și pentru că Parlamentul tot nu s-a sinchisit, Guvernul a adoptat OUG nr. 71/2022, intrată în vigoare la aceeași dată, prin care articolul 155 alineatul (1) din Codul penal a fost modificat în sensul că cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. De aici începe rolul ÎCCJ.

Prin Decizia nr. 67/2022, publicată la 28 noiembrie 2022, ÎCCJ a precizat că, în dreptul român, normele referitoare la întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale sunt norme de drept penal material și că, în consecință, sunt supuse principiului activității legii penale, fără a aduce atingere principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este garantat, printre altele, la articolul 15 alineatul (2) din Constituția României.

În consecință, ÎCCJ a statuat că o hotărâre definitivă de condamnare poate, în principiu, să facă obiectul unei contestații în anulare întemeiate pe efectele Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale ca lege penală mai favorabilă (lex mitior). O asemenea posibilitate ar fi însă exclusă atunci când instanța de apel a examinat deja problema prescripției răspunderii penale în cursul procesului care a condus la această hotărâre definitivă de condamnare.

Cea a urmat? A urmat „Marea Prescripție”: 5.500 de decizii de stingere a răspunderii penale, ca urmare a intervenției prescripției, pronunțate de judecătorii români începând cu 26 mai 2022[11]! Printre ei personaje unul și unul: Darius Vâlcov, Elena Udrea, Mihnea Costoiu, Nelu Iordache, Ioana Băsescu, inculpații din „dosare grele” care „Hexi Pharma” ori „Microsoft”.

Între timp, un complet de la Curtea de Apel Brașov a decis să admită solicitarea unei opinii în materie din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene; a rezultat o hotărâre care a revizuit nu atât deciziile CCR, cât mai ales pe cele ale ÎCCJ, pentru că Înalta Curte trebuia, era obligată, să pună în balanță deciziile CCR cu cele ale Dreptului european, dar nu a făcut-o. Și, cu toată teoria pe care am făcut-o până aici, cam pricepem de ce – altminteri am fi nevoiți să credem că judecătorii ÎCCJ care au semnat Decizia 67 din 2022 sunt neprofesioniști.

Pentru a întări, dacă mai este cazul, concluziile, sunt interesante câteva reacții publice la cald, după ce decizia CJUE din 24 iulie (vezi aici textul integral) a devenit publică:

•Procurorul șef al DNA, Marius Voineag[12]: Această hotărâre clarifică modul în care procurorii din cadrul DNA se vor raporta la Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, respectiv la Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea cauzelor aflate în instrumentarea direcției și au legitimat consecvența instituțională în interpretarea legislației naționale și europene, stabilind în mod edificator, modul de aplicare a dispozițiilor privind prescripția răspunderii penale în cazul infracțiunilor de corupție și a celor asimilate infracțiunilor de corupție, respectiv fraude care lezează interesele financiare ale Uniunii Europene.

•Augustin Zegrean, fost președinte CCR[13]: Este inadmisibil ca CJUE să spună judecătorilor din România „nu respectați deciziile Înaltei Curți”, câtă vreme legea îi obligă să le respecte. De aceea avem dosare de 20 de ani nesoluționate și dosarul Revoluției este nesoluționat după 33 de ani, pentru că procurorul stabilește termenul de prescripție, nu legea, din păcate. Este o prescripție specială, peste care nu poate trece nici procurorul, dacă s-a trecut o dată și jumătate din pedeapsa primită de lege, atunci se prescrie, nu mai poate să facă alte prelungiri. Asta a vrut CCR să sancționeze, să nu se mai întâmple așa ceva.

3.Episodul II: Restaurație. Marota lui ‘64. Pseudopatriotism, rescrierea istoriei, smerirea prin tortură sau, după caz, în interes de castă

a. „Cazul Pârvulescu – Hodiș„, dosarul dizidentului Gheorghe Ursu

Cum ar zice onor Farfuridi, fiecare popor își are 64 al lui; pentru regimul ceaușist cezura anului 64 era importantă în contextul frondei în raport cu Moscova, ca act fondator al fuziuni marxismului cu naționalismul și abandonarea internaționalismului bolșevic. Perioada 1945 – 1964, după cum observă și istoricul Oliver Jens Schmitt, a fost cercetată cu voie de la puterea comunistă și criticată, a fost amplu cercetată și după Revoluție, în timp ce perioada 1965 – 1989 mai deloc, din tot felul de motive, multe subiective.

Cazul inginerului Gheorghe Ursu, care pe lângă ingineria în construcții era poet și scriitor, este revelator pentru ce anume a însemnat România post 1964. Era un om cu opinii, motiv pentru care încă din crudă tinerețe a fost anchetat de Siguranța regimului Antonescu și arestat, pentru manifestări ostile nazismului. Comuniștii îl vor exclude din partid în 1950, pentru abateri de la linia doctrinară.

După cutremurul din 1977, Gheorghe Ursu este revoltat că, la scurt timp, Nicolae Ceaușescu decide într-o ședință, la care a participat, să închidă șantierele de consolidare a imobilelor cu risc seismic. Inițial a fost tentat să ia cuvântul în ședință, dar s-a temut că va fi arestat pe loc. Ulterior a decis să publice o scrisoare deschisă la Radio Europa Liberă.

Scrie scrisoarea și, în 1977, încearcă că o plaseze în Franța, dar este refuzat. Revine în Franța în 1978, când se întâlnește cu Virgil Ierunca și de această dată reușește să plaseze scrisoarea. Cei doi convin ca, după lecturarea sa pe post, Ierunca să nu rostească numele lui Gheorghe Ursu, ci să o atribuie anonim „unui arhitect român”. Va fi citită pe post în ianuarie 1979.

Oricum, Gheorghe Ursu era deja urmărit de securitate, în dosarul „Călătorul”, așa că în cele din urmă, printr-un informator – o colegă de serviciu – anchetatorii află de jurnalul său, în care își expunea revolta față de regim. Se decide arestarea sa, dar nu de către securitate, ci de către miliție – poliția din regimul comunist – sub acuzația de trafic de valută.

Așa cum explică istoricul Mihai Demetriade, post ’64 securitatea prefera să acționeze indirect[14]: După ’64-’68, Securitatea a respectat mai strict comandamentele partidului, manifestând inclusiv o prudență fundamentală în afișarea, în logica acuzărilor infracțiunilor politice. Adică anchetăm, arestăm poate la fel de mulți, dar nu trebuie să se vadă asta și, mai ales, cum facem asta. Ceea ce presupunea diferite „strategii de finalizare”. Te arestăm, te anchetăm, dar nu rezolvăm noi până la capăt cazul, ci îl rezolvă fie procurorii, fie cei de la Miliție, ca în cazul nostru, Direcția proprie de Cercetări Penale, organizațiile obștești care te supun unor demascări publice, sindicatele etc. Deci Securitatea să nu mai fie vizibilă în actul pedepsitor.

Încăpută pe mâinile celor de la miliție, aflați sub presiunea ofițerilor de securitate, ancheta dizidentului Gheorghe Ursu, care ar fi trebuit să-i frângă voința, să-l umilească și să-l supună, să-l determine să-și învețe lecția, a deraiat în omor. Desigur, anchetatorii au mușamalizat omorul, însă după 1989, familia a cerut anchetarea cazului și pedepsirea vinovaților.

Și au existat condamnări. În anul 2000, o persoană care s-a aflat în detenție împreună cu dizidentul Gheorghe Ursu – Marian Clita, pe numele său -, a fost găsită vinovată și condamnată pentru uciderea acestuia. În anul 2003, foștii colonei de miliție Tudor Stănică și Mihail Creangă au fost condamnați la 20 de ani de închisoare pentru omorul lui Gheorghe Ursu. În fine, în anul 2005 fostul general SRI, Eugen Grigorescu, a fost condamnat la 3 ani de închisoare pentru implicarea sa în dispariția (distrugerea?) jurnalului lui Gheorghe Ursu.

Mai rămâneau să fie judecați cei care instigaseră în fapt la violență în timpul detenției lui Gheorghe Ursu – rele tratamente, tortură -, foștii ofițeri de securitate Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș. Iată ce declara, în noiembrie 2021, Andrei Ursu despre atmosfera din timpul procesului la Înalta Curte[15]:

O profundă dezamăgire că mai există oameni în sistem, în justiție, mulți ani au fost și procurorii din Parchetele Militare care au făcut jocul Securității la greu, că au rămas ușor influențabili sau înfricoșați de fosta Securitate. E incredibil de greu să-mi imaginez neverosimila influență pe care o mai au asupra unor oameni fără caracter, înfricoșați. (…) Noi am făcut apel după decizia din octombrie 2019 și am ajuns la Înalta Curte. Uitați, de doi ani se tergiversează, merge foarte greu.

După ce completul de la Înalta Curte i-a achitat pe Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, istoricul Mihai Demetriade a opinat că: Decizia ÎCCJ în cazul Ursu este un eșec sistemic. Nu doar al ÎCCJ, ci în primul rând al Parchetului Militar, pentru că acolo ar fi trebuit să aibă loc o investigație proactivă, determinată, care să coordoneze întreaga cazuistică. Nu s-a întâmplat lucrul ăsta. Majoritatea probelor pe acest caracter sistemic au venit abia în apelul de la ÎCCJ aduse de părțile civile. Peste 240 de pagini abia în această fază procesuală, deși ar fi trebuit ca toată această cazuistică potențială să mobileze cazul în instanțele anterioare.

Și încă ceva, Parchetul trebuia să coordoneze și să conducă în mod activ ancheta. Nu e suficient ca părțile civile sau cei care au susținut părțile civile, de pildă, CNSAS, să vină cu documente, pentru că doar Parchetul știe cum trebuie articulate mult mai multe cazuri ca să demonstreze caracterul sistemic al represiunii. Că în 1985 avem mai multe cazuri similare în care tratamente neomenoase, tortura, au dus nu neapărat la asasinate, dar au provocat prejudicii fizice și psihice unor oameni. Că asta nu este o acțiune întâmplătoare a ofițerilor penaliști de la Miliție sau de la Securitate, un accident, ci urmarea finală a unor politici represive care au coordonat întreaga infrastructură.

Și faci asta plecând de la mai multe cazuri pe care le urmărești, la fel cum ai urmărit cazul. Adică ai mai multe anatomii specifice, similar de puternice, care duc către această concluzie. Parchetul nu a făcut asta de la bun început. A fost ca un tren fără locomotivă.

Cu alte cuvinte, când s-a ajuns la instanță cu un dosar în care erau inculpați adevărații făptuitori, cei care au comandat tortura – prin interpuși – care a dus la moartea dizidentului Gheorghe Ursu, sistemul de justiție românesc a condus prin „efort conjugat”, la un rezultat diferit: ofițerii de securitate „instigatori” au fost achitați, pe un rechizitoriu „subțire” și o prestație lamentabilă a procurorilor, care a ușurat judecătorilor sarcina achitării; spre deosebire de ofițerii de miliție, adică „executanții”, care au fost condamnați.

Nu în cele din urmă, să mai observăm un lucru: în motivarea judecătorilor de la Înalta Curte își face loc, triumfător, narativul lui ’64 al național-comunismului ceaușist (preluat de neocomuniști) – semnătura de neconfundat a „castei”[16]:

Spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocități împotriva poporului român, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracțiunii analizate și care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal față de persoanele aflate în detenție în acest tip de infracțiune. Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de Securitate ar avea un caracter sistematic și s-ar exercita prin controlul informativ al „întregii populații active” (și prin aceasta s-ar face dovada situației premisă cerută de textul incriminator), dat fiind numărul cetățenilor români supravegheați sau urmăriți de securitate în anii 1974-1989, nu poate fi reținută de Înalta Curte.

Așadar, Înalta Curte reține că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacțiuni ale organelor de stat (chiar organe ale Securității) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenței, în perioada în care se reține comiterea infracțiunii de către inculpați, a unui conflict (adversități) între autorități și populație sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităților de exterminare fizică sau psihică a populației sau a unei părți din acesta pe diverse motive (așa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reținute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced). Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situație premisă a infracțiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situație premisă de intenție sistematică de exterminare din partea autorităților face diferența dintre infracțiunile contra păcii și omenirii și infracțiunile individuale cu același element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.).

b. „Cazul Piedone„

Cazul lui Cristian Popescu-Piedone, din nou primar al Sectorului 5 – apropo, un fotoliu pe care guvernele PSD, PNL și UDMR l-au protejat prin abuz în funcție, încălcând dispoziții dintr-o legislație primară –, este pilduitor pentru analiza de față, extrem de util pentru a înțelege cum funcționează justiția când ține seama de influențele dinspre „castă”.

Popescu-Piedone nu este un membru al „castei”, dar prezintă suficiente garanții pentru a putea fi „asociat” castei, dacă este util, în același timp devine „dispensabil” când nu mai este util. Popescu-Piedone a fost înainte de 1989 șef de local de alimentație publică pe litoral, deci avea „conexiuni” și „relații” cu diverși potentați comuniști, era un om cu „acces” cum se spune, recompensat cu o mică feudă productivă.

După 1989, a făcut afaceri, a devenit membru PSD, vedetă de știri TV ca președinte al Asociației Protecției Consumatorilor, bun la un moment dat să aducă voturi partidului în alegerile locale; deci, din 2008, devine primar în Sectorul 4. În mod fatidic, incendiul de la Clubul Colectiv marchează finalul mandatului său de primar la Sectorul 4, la fel cum a însemnat și finalul guvernului Victor Ponta.

Cineva, un om politic, trebuia să deconteze, să fie sacrificat pentru ca PSD să scape cu fața curată, să răspundă pentru tot acel cerc al corupției care a făcut posibil un incendiu devastator într-un local public, dar și intervenția haotică a salvatorilor, inexistența secțiilor de mari arși în spitale, într-un cuvânt 64 de morți și alte zeci de grav răniți. Cel selectat, și dispensabil, a fost Popescu-Piedone.

Popescu-Piedone nu a înțeles la început de ce trebuie să fie cercetat penal și judecat pentru că „a semnat ca primarul” autorizația de funcționare a unui local care a luat foc. Deși nu-l bănuiesc de lipsă de inteligență, remarc că Popescu-Piedone nu a putut să creadă mult timp că plătește oale sparte, că a devenit, ca în Vechiul Testament, un țap ispășitor pentru păcatele celor care l-au adus în PSD, perfect în rol de paratrăsnet al nemulțumirii populare.

Nu, Popescu-Piedone nu este stupid și cunoaște bine ce înseamnă „casta”, „sistemul”, așa că, fără să se împace cu soarta, s-a reorientat către un alt membru cert al castei, și anume Dan Voiculescu. De aici, cu noi garanții, sistemul l-a îmbrățișat din nou și a început munca de salvare a sa din „ghearele” justiției, ceea ce nu era tocmai complicat, –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro