România curată se desparte de o eroină discretă, Simona Popescu

Jurnalista Simona Popescu a încetat din viață la 59 de ani. Alina Mungiu-Pippidi spune că „societatea de după 1989 i-a dat mult mai puțin Simonei Popescu decît merita. Infinit mai puțin. Românilor le place succesul, nu fermitatea de caracter”.

Aud, din casa mea ca o insulă înconjurată de ceață în această dimineață romană, că Simona Popescu, editoarea pentru aproape zece ani a României curate, a plecat dintre noi.

Pierdem o figură istorică, deși discretă, a anticomunismului românesc.

Simona nu era vizibilă pentru multă lume, pentru că nu strălucea. Nu se băga în față. Dar era acolo. De la începuturile ei la România liberă, ca persoană de încredere a lui Petre Mihai Băcanu, la anii de glorie ai României curate, când mi-a fost mereu asociată, calmă și de încredere, mai ales după ce am plecat la Berlin. Față de alți jurnaliști care au supraviețuit unor timpuri grele făcând înțelegeri cu partide sau servicii secrete, Simona și-a dus cariera și casa cu integritate, curaj și fermitate.

M-a sunat în 2016 la Berlin să îmi spună că în aceeași zi guvernele de la București (Cioloș!) și Chișinău anunțaseră că vor completa și publica imediat declarațiile de integritate ale României curate. Ce bucurie și ce mândrie era în vocea ei! Și nu, nu am fost întotdeauna de acord. A trimis un protest circular public acuzându-mă că i-am permis lui Mihai Goțiu, colegul nostru, să intre în USR (am permis întotdeauna oricui să încerce un drum nou, nu putem schimba politica fără a intra în ea, și nu există un singur drum pentru schimbare). 

A dezaprobat constant susținerea mea pentru cariera politică a lui Nicușor Dan, în a cărui sinceritate nu avea mare încredere, dincolo de cauzele civice unde eram toți solidari și mi-a spus că voi ajunge să o regret. Dar l-a urmat pe Nicușor orbește în diverse procese în care suntem încurcați și azi, pentru că era loială, solidară și nu se întorcea din drum.

Societatea de după 1989 i-a dat mult mai puțin Simonei Popescu decît merita. Infinit mai puțin. Românilor le place succesul, nu fermitatea de caracter. Eu m-am despărțit de Simona fără voie – pur și simplu nu mai exista acel nivel de finanțare pentru operațiile noastre ca pe vremea când luptam cu un PSD pe atunci nedemocratic (și după aceea cu un Băsescu la fel). România curată dintr-un portal de presă a devenit unul scris de voluntari. Fiecare a trebuit sa își caute și o slujbă pentru a putea continua împreună. Dar am continuat.

Îmi pare rău, Simona, cum ți-am spus și la ultima noastră conversație în toamna lui 2017, că am pus în mișcare lucruri asupra cărora știam că nu am nici un control, și recunosc că m-ai avertizat că din cauza calității oamenilor țara pe care urma să o luăm înapoi va ajunge tot la niște oportuniști. 

Dar spun și azi ce ți-am spus și atunci: că va ajunge cu un nivel mai sus. Nu unde ne dorim, dar de fiecare dată un pic mai sus. Cu sacrificiile unor oameni care contribuie la schimbare, dar nu capătă niciodată ce merită pentru ceea ce fac. 

Ca Frodo Baggins, în timp ce lumea se bucură de ce s-a câștigat datorită lui, salvatorii se îmbarcă pe corabie și pleacă discret cu ielele, în patria cețurilor de dincolo de mare, pentru că nu au salvat lumea pentru ei, ci pentru ceilalți.

Îmi pare rău, Simona, că nu am putut să contribui mai mult la viața mai bună pe care o meritai aici. Mă consolez doar cu imaginea unei ierni de București, cum erau ele altădată, cu tine în pragul ușii, strigând spre mine, care eram în stradă, ceva care nu ajungea complet, ca într-un vis, dar în care mă avertizai de un pericol. Pe urmă am deschis poarta și am înțeles: apa din curte înghețase peste noapte și era ca un patinoar de la poartă la ușă, inaccesibil, periculos, mortal. Dar în colțul gardului era deja cineva echipat de iarnă, cu un târnăcop în mână, care făcea o pârtie. 

Era Cătălin Tolontan.

Ielele sunt printre noi, în lumea de jos, și în țara ielelor se regăsesc.

Recunoștință și speranță.