Apoteoza autocraţiei: Erdogan şi Turcia sa
Democraţia globală şi-a găsit cel mai recent campion-victoria Preşedintelui Turciei împotriva loviturii armate a fost salutată ca un triumf al voinţei populare. Tancurile au fost înfrânte, voinţa naţiunii a fost reafirmată, libertatea a fost salvată în Turcia. Teza unui complot ţesut de un cleric exilat în Statele Unite, devenită naraţiune oficială, a fost acceptată în Occident, acolo unde memoria trupelor şi a blindatelor strivind democraţia a servit ca o perfectă cauţionare a preşedintelui Erdogan.
Dar ceea ce începea a fi o poveste cu happy-end, livrată cu entuziasm, devine o istorie sordidă de epurare politică. Lovitura de stat, stângaci executată şi uşor lichidată, este urmată, cu viteză deloc surprinzătoare, de un efort fără precedent de eliminare, sistematică, a tuturor insulelor de rezistenţă sau de independenţă din Turcia. Regimul de la Ankara intră în faza sa revoluţionară. Noaptea de 15 iulie oferă ocazia de a ataca, frontal,statul de drept. Judecători de la Curtea Constituţională sunt plasaţi în stare de arest şi un număr impresionant de magistraţi sunt excluşi,în baza unei decizii expeditive. În ceea ce priveşte armata, seria de arestări este şi aici impresionantă. Spre a încorona acest moment de vigilenţă “democratică”,regimul Erdogan pare tentat de ipoteza reintroducerii, temporare, a pedepsei capitale, spre a sancţiona pe trădători.
Zilele din urmă relevă, dramatic, natura autocratică a guvernării de la Ankara. Ţinta acestor măsuri brutale, ni se explică, este apărarea democraţiei şi a suveranităţii naţionale.Zdrobirea justiţiei independente este, în această logică ce evocă putinismul, condiţia obligatorie a consolidării democratice. Dizolvarea Curţii Constituţionale ar fi pasul natural pe acest drum al inovaţiei turce.
Travestiul democratic stângace al regimului Erdogan este înlăturat, definitiv, în aceste ore. Ceea ce rămâne este nucleul de autocraţie plebiscitară şi de delir populist. Asemeni totalitarismelor de secol XX, guvernarea de la Ankara predică valoarea justiţiei expeditive şi a epurărilor. Furia discursurilor oficiale evocă retorica stalinistă sau nazistă. Procesele-spectacol şi execuţiile sumare vor fi parte din noul decor turc.
Asaltul împotriva statului de drept pare de neoprit. Fuziunea dintre sultan şi supuşii săi isterizaţi aminteşte de momentele de efuziune pe care dictaturile le pun în scenă, cu dexteritate. Regimul Erdogan este pe cale să lichideze,de această dată definitiv, temeliile kemaliste ale Turciei. Epurările care se produc sunt o probă a premeditării şi planificării. Maniera în care Erdogan acţionează este meticuloasă, ca în vremea proscripţiilor romane. Inamicii statului sunt umiliţi şi distruşi.
Autocraţia turcă îşi atinge maturitatea ei teribilă. O societate controlată prin religia de stat unită cu statul însuşi, un aparat de securitate fidel şi brutal, un pluralism mediatic eliminat aproape în totalitate: elementele acestei noi ordini sunt deja existente. Atacul de acum este încoronarea organică a unei involuţii dramatice.
Această tragedie turcă inaugurează şi un interval de turbulenţă internaţională. Vehemenţa cu care regimul Erdogan a atacat Statele Unite este simptomatică. La fel de neliniştitoare este blocarea bazei de la Incirlik. Aroganţa regimului de la Ankara este consecinţa belicozităţii sale interne. Pentru NATO, defecţiunea Turciei ar marca un început al sfârşitului. Pentru Statele Unite, adoptarea unui curs anti-american al Turciei ar fi, în termeni strategici, un dezastru similar cu revoluţia islamică din Iran şi detronarea Şahului.
INTERVIURILE HotNews.ro