Frații Tate au fost arestați în Miami, după o solicitare de extrădare a Marii Britanii, care are noi probe împotriva lor. În România, după aproape patru ani, nu există niciun un proces în desfășurare împotriva lor, remarcă jurnalistul Mircea Barbu, care a documentat în tot acest timp, inclusiv pentru BBC News, cazul cunoscuților influenceri ai „manosferei”.
În urmă cu aproape patru ani, mai exact pe 29 decembrie 2022, eram în bucătăria unor prieteni din facultate, undeva într-un cartier din Cluj. Ne pregăteam de Revelion. În aer plutea mirosul de carne la cuptor, iar din boxa portabilă din colț se auzeau, în surdină, Kings of Leon. Sticlele de bere se ciocneau, se râdea mult și se vorbea despre planuri de vacanță pentru vara următoare și despre anul care urma să înceapă.
Frații Tate, săltați de la vila din Voluntari
Apoi, ca de atâtea ori în meseria asta, realitatea s-a strecurat pe ușă fără să bată.
Zumzetul unui breaking news major, anunțat de sunetele familiare ale aplicațiilor de știri, a tăiat brusc conversațiile din bucătărie. Andrew și Tristan Tate fuseseră ridicați din vila lor din Voluntari și duși la sediul DIICOT. Acuzațiile erau deosebit de grave: trafic de persoane, viol și spălare de bani.
Era clar că urma să fie un caz uriaș. Nu doar din cauza acuzațiilor, ci și a influenței extraordinare pe care cei doi o aveau atunci (și, aș spune, încă o au) asupra unei generații întregi de bărbați, cei mai mulți tineri, din întreaga lume.
Așa că, șase ore mai târziu, după un drum în grabă peste Carpați, mă aflam în fața sediului DIICOT din București, cu camera în mână, alături de alți colegi reporteri la fel de „norocoși” ca mine.
Nu aveam de unde să știu atunci că următorii aproape patru ani din viața mea aveau să fie marcați de acest dosar.
Un puzzle uriaș
Am urmărit cazul de la primele audieri până la cele mai recente evoluții pentru BBC News, cea mai mare televiziune de știri din lume. În toți acești ani, am fost la zeci înfățișări la tribunal, am făcut interviuri cu procurorul care a instrumentat dosarul, am avut întâlniri cu surse prin parcări de mall-uri la ore antisociale și multe nopți nedormite petrecute documentând mii de postări online ale oamenilor care i-au cunoscut pe cei doi.
Un puzzle uriaș, alcătuit din mărturii, documente judiciare, informații contradictorii și detalii întunecate despre presupusele fapte ale celor doi britanici.
Arestarea la Miami
Ori aseară, la Miami, cercul s-a închis doar pentru a se deschide din nou.
Frații Tate au fost arestați de US Marshals în cadrul unei proceduri de extrădare solicitate de Marea Britanie. Procurorii britanici au anunțat noi acuzații, inclusiv viol, facilitarea traficului de persoane în scopul exploatării sexuale și infracțiuni privind imagini indecente cu minori.
Numărul presupuselor victime a ajuns la șapte, fără a le include pe cele din România, iar autoritățile britanice solicită extrădarea lor pentru toate capetele de acuzare formulate până acum.
Pentru majoritatea oamenilor, este încă o știre pe care o citesc în diagonală într-o duminică de vară. Pentru mine, este probabil ultimul capitol al unei povești pe care am urmărit-o aproape de la primul până la ultimul cadru.
Insulte și tentative de cumpărare a tăcerii
În acești aproape patru ani am stat mai mult pe holurile tribunalelor decât cu familia sau prietenii. Am urmărit de aproape, la firul ierbii, pe teren, fiecare răsturnare de situație, fiecare conferință de presă, fiecare victorie declarată și fiecare recul al procurorilor.
Am văzut cum un dosar care părea inițial relativ simplu s-a transformat într-un labirint juridic întins pe două continente și trei sisteme judiciare diferite.
Nu de puține ori am fost insultat, amenințat, de fanii fraților Tate sau chiar de aceștia direct. Mi-au fost compromise conturi de social media. Am fost făcut în toate felurile de la „gras nenorocit” la „scursură” și alte invective la fel de grafice. Am fost acuzat că fac parte din conspirații imaginare și transformat în țintă pentru simplul fapt că puneam întrebările pe care orice jurnalist le-ar adresa unor inculpați într-un astfel de dosar.
La un moment dat, prin intermediul unei persoane din anturajul lor, au încercat chiar cumpărarea tăcerii mele, cu o sumă de bani suficient de mare.
Motivul era simplu.
În toți acești ani am fost printre puținii jurnaliști români care au obținut, pe surse, o copie a rechizitoriului DIICOT. Am citit sute de pagini de conversații WhatsApp documentate de procurori între frații Tate și femeile pe care anchetatorii susțin că aceștia le-au recrutat pentru exploatare sexuală online.
Dosarul întors la DIICOT
Am înțeles mecanismele metodei „loverboy”, despre care procurorii afirmă că a fost folosită sistematic. Am citit mărturii. Am analizat probe. Am încercat să înțeleg, dincolo de spectacolul mediatic, ce s-a întâmplat cu adevărat.
Și poate mai important decât atât, nu mi-a fost niciodată teamă să pun întrebările incomode.
Toate acestea spre uimirea și, uneori, disprețul profund al celor doi față de tenacitatea cu care urmăream cazul prin cotloanele tenebroase ale justiției române.
Apoi, în noiembrie 2024, dosarul a colapsat. Sau, mai exact, ceea ce publicul percepea drept „dosarul Tate” a colapsat.
Curtea de Apel București a constatat deficiențe procedurale și probatorii, a exclus o parte dintre probe și a retrimis rechizitoriul la DIICOT.
Pentru mulți oameni din sistem a fost un șoc.
Noi acuzații, noi victime
Ani întregi nimeni nu a reușit să explice convingător cum s-a ajuns aici.
Abia acum câteva săptămâni, în cadrul investigației realizate împreună cu Heidi Blake pentru The New Yorker, am început să arătăm, cu dovezi serioase, posibilele presiuni și influențe politice exercitate în jurul acestui caz. Din cercurile MAGA apropiate de Casa Albă, până la politicienii docili de pe Dâmbovița și în birourile DIICOT.
Deunăzi, am văzut un prim semn că procurorii chiar continuă ancheta. Au apărut noi Şi alte presupuse victime. Noi investigații privind trafic de minori, spălare de bani, influențarea martorilor și obstrucționarea justiției. Cele două dosare din România unde erau investigații frații Tate au fost în ultimele zile extinse, reunite și completate.
Un nou rechizitoriu părea iminent. Pentru prima dată, în mult timp, am avut speranța că acest caz va ajunge pe rolul unei instanțe și în final vom avea un verdict.
Ori după evenimentele de aseară nu mai sunt așa convins că vom mai vedea vreodată acest dosar, în forma în care era pregătit, pe masa unui judecător român.
Niciun proces în desfășurare în România
Și totuși, cum este posibil ca, după aproape patru ani, România să nu aibă nici măcar un proces propriu-zis în desfășurare împotriva fraților Tate?
Este întrebarea legitimă, pe care ne-am pus-o, de nenumărate ori, chiar și noi, jurnaliștii care urmărim cazul. Și este poate cea mai importantă întrebare care trebuie pusă astăzi, în contextul evenimentelor din SUA de aseară.
O întrebare mult mai importantă decât eforturile unui reporter independent de a urmări un dosar atât de complex. Mai importantă decât milioanele de vizualizări generate de numele Tate. Mai importantă chiar decât arestarea lor de aseară din Miami.
Eșecul justiției românești în fața femeilor care au avut curaj
Pentru că adevărata poveste este eșecul justiției române în cel mai mediatizat dosar de trafic de persoane din lume.
Indiferent ce credem despre Andrew și Tristan Tate, indiferent dacă sunt vinovați sau nevinovați, statul român a eșuat să ofere un răspuns într-un termen rezonabil.
A eșuat față de societate. Dar mai ales a eșuat față de presupusele victime din cele două dosare.
O s-o spun direct: justiția română a eșuat lamentabil față de femeile care au avut curajul să depună plângeri. Față de cele care au acceptat să fie audiate, care și-au văzut viața și traumele disecate public pe internet de fanii britanicilor, cu concursul larg al justiției ori de câte ori le-a publicat numele pe portalul instanțelor, încălcând grav legislația.
Un stat are obligația nu doar să investigheze astfel de acuzații, ci să ofere o cale către adevăr, către un verdict, o concluzie. Către acel lucru pe care englezii îl numesc „closure”.
Dacă acuzațiile sunt adevărate, victimele au dreptul la dreptate. Dacă acuzațiile sunt false, inculpații au dreptul la exonerare. Dar nimeni nu are dreptul să fie condamnat la nesfârșit la incertitudine. Iar după aproape patru ani, exact asta a produs sistemul românesc: incertitudine.
Statul le-a cerut răbdare, dar nu le-a oferit niciun verdict
Poate că într-o zi frații Tate vor fi judecați la București. Poate că nu. Însă privind imaginile cu Andrew și Tristan Tate încătușați la Miami în această dimineață, nu m-am putut opri să mă gândesc la noaptea aceea rece din decembrie 2022. La frigul îndurat în fața sediului DIICOT în ajunul Revelionului. La sutele de pagini de rechizitoriu subliniate și memorate. La promisiunea că România va afla adevărul. Dar mai ales la femeile care au avut curajul să vorbească și să aibă încredere în statul român.
Iar poate cea mai dureroasă concluzie a acestui dosar este că, după 1.298 de zile, nu știm încă dacă femeile care au avut curajul să vorbească vor primi vreodată dreptatea pe care au căutat-o atunci când au intrat pe ușa unui sediu de poliție sau a unui parchet. Știm însă altceva. Că statul român le-a cerut să aibă răbdare. Ani întregi. Iar la capătul acestei așteptări nu le-a oferit nici un verdict, nici o concluzie, nici măcar certitudinea că cineva mai caută adevărul cu aceeași determinare cu care ele au avut curajul să îl spună.
