Argumente pentru o nouă arhitectură de securitate a continentului european

Războiul din Ucraina a intrat în cea de-a patra lună şi deja este în categoria războaielor de uzură. Cu cât acestea sunt mai lungi, cu atât devin mai greu de soluţionat. Momentan nu se întrevede nicio soluţie.

Opinia dominantă în rândul comunităţii experţilor este că războiul trebuie să înceteze cât mai repede, deoarece orice prelungire atrage după sine riscul utilizării armelor chimice sau chiar nucleare de către Federaţia rusă. O îngrijorare care are temei dar, pe de altă parte, oricând “operaţiune militară specială” poate fi încheiată de către cel care a declanşat-o, întrucât nu cunoaştem de fapt scopul lui Vladimir Putin. După cum remarca public recent un membru al comunităţii americane de informaţii, nici dacă ar exista acces deschis total la toate documentele scrise de la Kremlin şi din dacha lui Putin, nu am găsi scopul războiului declanşat în Ucraina, deoarece nu am şti de fapt ce căutăm. Această lipsă a unei evaluări exacte face ca ţări precum Germania sau Franţa să ofere Ucrainei armament dar nu atât de “ofensiv” încât acesta să pună forţele armate ruse în poziţie de inferioritate şi să se determine astfel eventual sfârşitul războiului. Toate scenariile luate în calcul exclud de fapt eventualitatea ca Ucraina să câştige războiul prin revenirea la starea de fapt de dinainte de 24 februarie. Nu doar la Paris sau la Berlin există temerea că Federaţia rusă ar putea să piardă în cele din urmă dar chiar şi în SUA a început să apară întrebarea dacă are rost implicarea totală de partea Ucrainei, cu riscul punerii în plan secund a agendei interne. Alegerile din luna noiembrie vor fi categoric dominate de această temă.

Nu cumva însă aceastâ temere, uneori vizibilă, alteori mascată în declaraţii de bună intenţie, are la bază temerea, adânc înrădăcinată în timpul Războiului Rece, că Uniunea Sovietică are o putere pe care s-a dovedit că de fapt nu o avea? Occidentul a avut întotdeuana după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial tendinţa de a stabili obiective de descurajare faţă de URSS, iar după 1989 dezarmarea reciprocă a dus la expunerea Europei de Est din punct de vedere militar, în ideea că orice dizlocare de noi trupe sau armament ar deranja Federaţia rusă. Mult mai târziu, în ultimii ani, a început procesul de reflecţie privind dizlocarea de noi trupe şi echipamente pe flancul estic al NATO, proces care a fost accelerat de războiul din Ucraina dar care este încă la început. În mod suprinzător, această logică a “escaladării progresive” care ascunde de fapt intenţia unei dezescaladări face ca în prezent livrarea de armament Ucrainei să urmeze o logică sinusoidală: la început s-a dorit livrarea de armamente din depozitele ţărilor din Europa de Est care urmau sâ primească în schmb echipament mai performant, ulterior s-a renunţat, s-a revenit, discuţia continuă şi nu întotdeauna livrările de armament au continuitate – în orice caz, nu au nicio logică din punct de vedere strategic. S-a ajuns astfel la situaţia stranie ca Ucraina sâ beneficieze de unele sisteme de apărare la care ţările membre NATO din Europa de Est nici nu îndrăznesc să viseze dar să nu mai aibă muniţie. SUA a iniţiat programul land and lease în raport cu livrările de armament adresate Ucrainei, Germania face grafice de livrare a unor echipamente pentru luna decembrie – toate acestea arată că Occidentul a intrat în logica râzboiului de uzură, chiar mai intens decât Ucraina însăşi. Între timp, forţele armate ruse avansează lent dar sigur în Donbas şi posedă peste 20% din teritoriul Ucrainei.

Deoarece blocajul mental strategic este evident, din motivele expuse, este momentul a gândi pe termen lung şi a gândi altfel.

Înainte de adoptarea celui de al şaselea pachet de sancţiuni, think – tankul Bruegel de la Bruxelles atrăgea atenţia că cea mai importantă consecinţâ a sancţiunilor asupra importurilor de petrol din Federaţia rusă va fi creşterea preţurilor în Uniunea Europeană şi, pe cale de consecinţă, inflaţie mai mare. După ce sanţiunile au fost adoptate, Amos Hochstein, însărcinat special al SUA pe probleme de energie, recunoştea că Federaţia rusă are venituri mai mari din vânzările de gaz şi petrol decât înainte de 24 februarie. India a importat în luna mai 740.000 barili de petrol din Federaţia rusă, faţă de 34000 barili pe zi în luna mai 2021 şi 284000 în luna aprilie. Evident, profitul Rosneft, ceea ce înseamnă mai mulţi bani la bugetul de stat dedicat războiului din Ucraina, a crescut în aceeaşi măsură. Analiştii de la JPMorgan Chase anticipează că India va importa şi mai mult petrol din Federaţia rusă. Cererea de petrol pe plan global va fi din ce în ce mai mare, iar Federaţia rusă are destule pieţe pe care poate exporta. În tot acest timp, OPEC nu dă semne că doreşte creşterea producţiei de petrol mai mult decât gradual. De fapt, toate ţările producătoare de petrol, inclusiv Federaţia rusă care este parte a OPEC, ştiu că o cerere mare pe piaţă şi o ofertă scăzută duce la creşterea preţurilor şi implicit la mai multe venituri pentru bugetele guvernamentale. Cum această spirală inflaţionistă, agravată de războiuul din Ucraina, nu poate fi oprită, trebuie pusă serios întrebarea: câtă securitate în plus va primi consumatorul european cu preţul sacrificiillor din prezent? Dacă nu va exista un semnal clar în sensul de a gândi problema pe termen lung şi a oferi perspectiva unui plus de securitate, opinia publică din ţările occidentale nu va mai sprijini politica oficială a guvernelor din aceste ţări în sensul sancţionării Federaţiei ruse, precum şi a menţinerii şi creşterii sprijinului acordat Ucrainei. Problema se pune nu doar pentru ţările care fac parte din UE şi NATO dar şi pentru orice ţară afectată de războiul din Ucriana. În Republica Moldova de exemplu, cea mai săracă ţară din Europa, cu o inflaţie de 21%, cât timp cetăţenii vor mai sprijini obiectivul guvernului de a sprijini Ucraina şi de a accelera integrarea în UE? Citeste continuarea pe Contributors.ro