Avatarele sovietismului

La aproape un secol de la nașterea URSS, experții continuă să dezbată natura, dinamicile și falimentul final al experimentului leninist. În această carte atent documentată, îndrăzneață conceptual și convingătoare, Peter Shearman revizitează principalele interpretări ale sovietismului și încearcă să deslușească motivele pentru care nici relațiile internaționale și nici studiile regionale (ceea ce numim îndeobște sovietologie) nu au reușit să prezică prăbușirea finală a întemeierilor comuniste. Autorul găsește cauza acestui eșec epistemic în subestimarea ideologiei ca factor de bază care explică atât opțiunile interne, cât și proiecția globală a elitei bolșevice, de la Lenin la Gorbaciov. El propune o abordare panoramică și reușește să dezlege multele complexități și remificații ale Uniunii Sovietice, privită ca o configurație politică, economică și socială.

Revoluția leninistă nu poate fi înțeleasă, insistă cu multă acuratețe Shearman, în absența barbariei dezlănțuite de Primul Război Mondial. Principalele fenomene care i-au urmat, incluzând fascismul lui Mussolini, național-socialismul lui Hitler, Marea Teroare a lui Stalin și genocidurile, Al Doilea Război Mondial, emergența Blocului sovietic și Războiul Rece, au fost direct sau indirect legate de fractura seismică simbolizată de Revoluția din Octombrie. Teoreticienii relațiilor internaționale nu au fost interesați de motivațiile ideologice ale aventurii bolșevice și au încercat să vadă URSS ca pe un actor politic „normal ”, predictibil: „Eroarea lor a fost să exagereze rolul puterii militare și să subaprecieze rolul ideilor și ideologiilor. Au eșuat în a vedea natura friabilă a securității naționale/statului ideologic.”(p. 23) Efortul lui Shearman este prin urmare acela de a „reevalua experiența sovietică cu o atenție particulară asupra semnificației ideologiei marxist-leniniste și rolului statului sovietic”. Leninismul nu a fost pur și simplu un obiect figurativ, ci o sursă de auto-încredere pentru elite, un principiu legitimizator care i-a asigurat constant de inevitabilitatea, ireversibilitatea și infailibilitatea comunismului. Așa cum am arătat eu însumi în anii ’80, alături de autori precum Daniel Chirot, Ken Jowitt, John Keane, Giuseppe Di Palma, Jacques Rupnik, odată ce acest sistem de credințe a început să se zdruncine, odată ce revizionismul neo-marxist a făcut să se fărâmițeze vechiul monolit, sistemul a fost sortit eșecului.

Mulți specialiști sovietici, în special cei care au dezagreat modelul totalitar introdus în anii 1950, au privit ideologia ca pe un artificiu retoric strict formal și mai puțin ca pe o componentă substanțială și indispensabilă a ceea ce regretatul istoric Martin Malia a definit a fi ideocrațiile partocratice. Cu toate acestea, trebuie să menționăm rolul unor distinși gânditori precum Zbigniew Brzezinski și Raymond Aron, spre a numi doar câțiva, pentru care sovietismul nu poate fi înțeles fără apelul la loialitățile ideologice ale elitelor și maselor deopotrivă. În același fel, disidenții intelectuali ai Blocului sovietic, precum Milovan Djilas, George Konrád, Leszek Kołakowski, Adam Michnik și Václav Havel, au accentuat ideea că eroziunea ideologică va duce în cele din urmă la implozia regimului. În această privință, la fel ca în multe altele, au avut dreptate.

Dincolo de originalitatea ei conceptuală, cartea este totodată și un compendiu de istorie politică comunistă. Repetă structura contribuțiilor pe marginea ascensiunii și decăderii comunismului din partea unor autori precum Archie Brown și Robert Service. Shearman pune în evidență cu maximă competență dimensiunea internațională a statului revoluționar bolșevic, conexiunile profunde între centrul moscovit și partidele comuniste locale, din China și Africa de Sud, până în Italia și Argentina. Și totuși, acest internaționalism, pe cât de extrem de influent a fost, nu a putut conține celălalt element pe care Shearman îl privește ca decisiv în auto-distrugerea sovietismului: persistența și resurecția naționalismului. În fapt, în pofida pretenției ideologice oficiale, o identitate politică sovietică nu a reușit niciodată să înlocuiască atașamentele naționale tradiționale. Ucrainenii au rămas ucraineni, rușii au rămas ruși, letonii au rămas letoni. Din nou, Shearman critică studiile sovietice pentru a fi trecut cumva cu vederea un asemenea factor exploziv. Acest lucru este problematic, în opinia mea. De la Roman Szporluk la Ronald Suny, experții au receptat într-adevăr Uniunea Sovietică ca pe un construct artificial menit să se dezintegreze în cele din urmă. Dar, încă o dată, același lucru poate fi spus despre autori clasici precum Robert Conquest, Richard Pipes, Robert C. Tucker și Adam Ulam. Niciunul dintre aceștia nu a avut vreun dubiu că, odată ce statul polițienesc începe să se estompeze, vechile pasiuni naționaliste vor avea parte de o revenire spectaculoasă în arenă.

Un capitol în mod special revelator al acestui studiu dens se ocupă de paradigma totalitară. Sunt de acord cu Shearman că în a sa încarnare arendtiană originară, datorată în mare măsură intelectualilor de stânga germani și emigrației menșevice, sistemul a părut înghețat pe veșnicie, imutabil și inexpugnabil. Totuși, în anii din urmă, până și Zbigniew Brzezinski a încercat să adapteze modelul la noile realități, incluzând neprevăzutele crize din interiorul Blocului sovietic. Cu alte cuvinte, mulți studenți ai totalitarismului, printre ei Raymond Aron și Leonard Schapiro, au admis că post-totalitarismul era posibil și chiar probabil. Este tocmai ceea ce Robert C. Tucker a diagnosticat a fi deradicalizarea regimurilor marxiste.