Blestemul banilor

Trebuie să mărturisesc că am citit cu interes “Spovedania” lui Cristian Sima pe tema afacerilor din IT-ul românesc. Viziunea lui, mai globală, e destul de consistentă cu ceea ce am putut vedea de-a lungul timpului, din perspectiva mea mult mai îngustă, de angajat al unor firme de IT care tangențial au avut implicări în diverse proiecte (de regulă mai mici) din piața anilor de dinainte de criză.

Primul lucru bine punctat este că în acea perioadă toate marile proiecte au fost ale statului. In general mă feresc pe cât pot de acest tip de contracte ( de când lucrez pe cont propriu nici nu e greu) dar realitatea este că piața locală nu este nici măcar acum suficient de mare încât să permită dezvoltarea sănătoasă a unei firme doar pe baza contractelor din sectorul privat. Există câteva povești de succes, însă sunt mai degrabă excepții bazate pe afaceri de nișă ( ultimul caz de care am auzit e aplicația de comenzi pentru taxiuri, pe care o văd instalată la aproape toți șoferii din București, nu cunosc amănuntele afacerii dar pare foarte “a l’americaine” ) . In general firmele românești sunt reticente în privința investitiilor în IT, iar a plăti pentru scrierea de software e o raritate. De cele mai multe ori, probabil pe bună dreptate: în general computerele fac diverse munci în locul oamenilor; dacă oamenii care fac respectiva treabă sunt suficient de ieftini înlocuirea lor cu un computer devine nerentabilă. E același fenomen care a dus la eșecul robotizării în anii ‘80 și a mutat toată manufactura în China.

În afară de asta, mai există diverse alte motivații: neîncrederea, necunoașterea și de multe ori ignorarea completă a costurilor reale ale activităților companiei. Iar peste toate, lipsa cronică de capitalizare a firmelor românești, aflate mai toate în diverse faze de început.

Spre deosebire de firmele private, statul avea bani, celebrele fonduri europene de toate felurile.

Nevoia de informatizare a instituțiilor era și este cât se poate de reală, așa cum am mai zis-o și alte dăți și așa cum putem vedea de câte ori avem de-a face cu una din ele. Ori din această întâlnire între finanțarea consistentă, nevoia de informatizare, lipsa de pricepere și experiență a statului în domeniu și lăcomia furnizorilor nu avea cum să iasă decât ceea ce a ieșit.

Comentam mai demult cu colegii că faptul că au prea mulți bani e aproape un blestem pentru Microsoft. Profiturile enorme i-au împiedicat să recunoască eșecul evident al unor produse. Acum câteva zile, de exemplu, s-au hotărât să oprească vechiul lor MSN Messenger. Nu știu alții cum sunt, dar eu nu am avut prieteni care să folosească acest serviciu niciodată, cu excepția a vreo doi colegi care au plecat la Microsoft – probabil era cerință internă. Finanțarea acestui serviciu atâta amar de ani, mai ales și după achiziționarea Skype mi se pare un exemplu evident de bani risipiți.

Aș zice că și cu fondurile europene e, sau a fost același lucru. S-au demarat proiecte faraonice, probabil dacă vom însuma serverele aflate acum pe la diversele instituții, majoritatea firmelor de hosting s-ar ascunde într-un colț, rușinate. Avem putere de calcul suficientă încât toți românii să stea sută la sută din timpul vieții lor doar pe site-urile administrației. Și totuși, ei stau la cozi la ghișee.

Acest lucru nu e valabil doar în IT sau doar la noi. O să mă minunez mereu, oricâte explicații s-ar găsi, cum țara din sudul nostru, Bulgaria, a construit un pod pe care mașinile să treacă în România… spre sud. Știu că au fost negocieri nesfârșite, că nu ne-am putut înțelege, dar totuși mi se pare că lucrurile făcute de-a-ndoaselea nu sunt de iertat.

Diferența dintre stat și Microsoft este că americanii au avut surse de profit cu care să acopere pierderile de dincolo. În plus, Microsoft poate reinstala serverele când vrea, pe când investițiile făcute cu fonduri europene trebuie să funcționeze măcar perioada cerută în contract. Iar statul alți bani… nu prea are.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro