Caderea Alepului. Ultimele zile ale bataliei, primele zile ale unei noi tragedii?
Despre tragedia Siriei nu se poate scrie uşor. Analizele nu pot nicicum exclude emoţia, altminteri contraindicată în exerciţiul profesionist, critic şi analitic al politicii internaţionale, şi nu pot atinge nivelul de sofisticare detaşată al comentariului rece şi lucid. Nu poţi scrie despre sfârşitul lumii la fel cum ai scrie despre reflecţiile strategice care marchează, de exemplu, Brexitul, relaţia franco-germană, viziunea Grupului de la Vişegrad sau pivotarea NATO spre Flancul Estic. Iar în Siria chiar se petrece, în aceste zile, sfârşitul lumii.
Tot ce vedem acolo pare, sau chiar este, apocaliptic. Imaginile sunt devastatoare, cuvintele vin greu, ideile sunt confuze, soluţiile refuză să apară, adâncind durerea şi disperarea unui interminabil blestem al locului. În comparaţie cu tragedia reală a Alepului, criza europeană a migraţiei pare acum o sclifoseală de mici burghezi deranjaţi de mirosul şi mizeria taberelor improvizate de fugari. Dar, ştim bine, lumile sunt diferite, adevărurile sunt diferite, fiecare are partea lui de dreptate, norocul lui, şi legitimitatea de a-şi apăra propriul confort, propria viaţă. Cu certitudine însă, a lor, a celor care încă trăiesc în Alep (250.000 rămaşi, din 1,7 milioane înaintea războiului) este un infern.
Bătălia Alepului se apropie de sfârşit. E un fel de a spune, privind strict din perspectiva raportului de forţe dintre rebeli şi trupele guvernamentale siriene, sprijinite de aviaţia rusească. Multe alte bătălii şi încercări grele, la propriu şi la figurat, îi aşteaptă pe sirieni, într-o ţară ruinată. Dar bătălia propriu-zisă a Alepului este la final. Rebelii au pierdut. În câteva zile probabil, trupele lui Bashar al-Assad vor intra în oraş. Deja armata guvernamentală a ocupat poziţii importante ale rebelilor, în periferiile din nord, şi se pregătesc de asaltul final, anunţat de perdele grele de bombe care cad fără încetare asupra ruinelor.
Acordul americano-rus de luna aceasta, în care Rusia s-a angajat că îl va aduce pe Bashar al-Assad la masa discuţiilor despre tranziţia regimului de la Damasc, după încheierea luptelor, pare că a deschis, de fapt, calea spre „soluţia finală” de la Alep, unde trupele guvernamentale şi forţele ruse distrug complet ceea ce mai rămăsese din rezistenţa rebelilor anti al-Assad (consideraţi celule teroriste), la un loc cu zeci şi sute de civili prinşi în capcana morţii, fără nicio şansă de evadare. Oraşul este complet încercuit, ajutoarele umanitare nu pot intra şi nimeni nu poate ieşi viu din acest asediu prelungit.
Statele Unite şi Marea Britanie acuză în termeni duri guvernul sirian şi Rusia de compromiterea armistiţiului din 12 septembrie. Crime de război? Fireşte că da, chiar dacă perspectivele diferă. Într-un asemenea masacru nu mor numai combatanţii înarmaţi, vor spune unii cu detaşare, dar uciderea civililor a fost şi este prin definiţie o crimă, chiar dacă va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să fie vreodată judecate, cel puţin pe lumea aceasta. Cu câteva zile înainte de declanşarea bombardamentelor intense asupra Alepului, un raid al aviaţiei americane împotriva poziţiilor Statului Islamic a omorât, din greşeală, câteva zeci de militari sirieni. Un bun prilej pentru Rusia să intensifice imediat bombardamentele asupra Alepului, „decontate” tot ca lovituri împotriva teroriştilor, şi totodată ca cele două super-puteri implicate în Siria să se acuze reciproc de eşecul acordului recent.
Tragedia Siriei va rămâne pentru totdeauna unul dintre eşecurile de neiertat ale marilor puteri, ale sistemului relaţiilor internaţionale, al Occidentului şi al Rusiei deopotrivă, care nu au acţionat suficient de eficient, prin pârghiile de influenţă politică de care dispuneau, pentru a opri războiul civil început în martie 2011. Şi nu au făcut-o pentru că nu s-au putut înţelege asupra unei soluţii comune, odată ce au realizat că ordinea Sykes-Picot din 1916, practic aranjamentul colonial franco-britanic asupra Orientului Mijlociu (în principal Siria-Irak) se prăbuşeşte ireversibil, sub presiunea Primăverii Arabe.
Ce se va întâmpla după căderea (eliberarea, depinde de perspectivă) Alepului? Va urma, desigur, o lungă suferinţă post-conflict. Există deja semnale că puteri din Golf înarmează grupurile de rebeli rămase, pentru a lupta în continuare împotriva regimului criminal de la Damasc. Spirala violenţei şi insurgenţei s-ar putea astfel prelungi câţiva ani, dar în focare izolate şi fără a mai pune în discuţie, la nivel internaţional, balanţa de putere şi rezultatul războiului civil din Siria. În esenţă, rebelii nu au putut să-l răstoarne de la putere pe Bashar al-Assad, iar dacă nu au reuşit în 2011-2012, când mişcările de stradă cuprindeau cu adevărat tineri şi populaţie civilă fără nicio altă agendă politică sau religioasă, faptul că insurgenţei i s-au adăugat în timp grupări teroriste a creat neîncredere internaţională (şi chiar internă) în amestecul haotic de forţe rezultat. Deja în 2013, fostul procuror Carla del Ponte, acum înalt funcţionar ONU, şoca opinia publică internaţională când spunea că „există dovezi că opoziţia din Siria a folosit gaz sarin împotriva civililor, pentru a compromite trupele guvernamentale”. De atunci, lucrurile au început să se schimbe iar susţinerea Occidentului pentru opoziţia siriană a devenit tot mai slabă, ceea ce a permis regimului să echilibreze raportul de forţe. După intrarea oficială a forţelor Rusiei în conflict şi adâncirea ezitărilor Statelor Unite în ceea ce priveşte soarta Siriei, „câştigătorul” războiului civil (impropriu spus, într-o ruină de ţară, aşa cum este astăzi Siria) era practic decis.
La cât de dur şi de profund a fost conflictul intern sirian, mi-e greu să cred că această ţară mai poate fi reconstruită la orizontul generaţiei actuale. Şi nu e vorba aici de infrastructură, de oraşele distruse, de utilităţi, de educaţie şi alte servicii publice, de o economie funcţională, care poate că ar putea fi repornite în câţiva ani la un nivel minim acceptabil. E vorba însă, în primul rând, de relaţiile între oameni. De capitalul social intern, de încredere şi coeziune societală pe care îl mai poate avea Siria, chiar şi după plecarea de la putere a lui Bashar al-Assad. Practic, nu există familie de sirieni care să nu fi avut pierderi de vieţi în ultimii cinci ani, fiind şi numeroase cazuri de familii ucise în întregime.
Cum va putea oare funcţiona politica acestei ţări? Cum poţi edifica o democraţie funcţională şi un stat de drept pe un teren înecat în sânge, ură şi dorinţă de răzbunare? Cum vor relaţiona între ele partidele sirien în epoca post al-Assad? Cum vor arăta, de exemplu, campaniile electorale?
Nu doresc să scriu acum, în acest context tragic, despre noua ordine politică a Orientului Mijlociu, nascentă. Nu e încă momentul. Altele sunt priorităţile umanitare ale zilei. Dar va veni curând vremea să reflectăm la strategia şi modalităţile concrete ale României de a reveni ca prezenţă economică într-o întreagă zonă unde a a avut, cândva, o bună reputaţie şi o tradiţie deloc neglijabilă. Dacă în Iran se pare că iar am pierdut startul (sau chiar nu ne mai pricepem la nimic competitiv), deşi existau şi există încă oportunităţi semnificative, rezumându-ne la o vizită ştearsă a ministrului de Externe şi la vreo două conferinţe destul de anemice, poate vom fi mai atenţi, mai prompţi şi mai inspiraţi în Siria. Vom reveni la acest subiect.
INTERVIURILE HotNews.ro