„Când fiica mea a plecat de acasă, câinele i-a ținut locul. Acum, el nu mai e, iar eu nu stiu să trăiesc fără cineva care să aibă nevoie de mine”

După ce Tyto, câinele nostru, a trecut podul curcubeului, mi-am dat seama că el a ținut locul copilului meu după ce acesta a părăsit cuibul. Și abia acum, când nu mai am cui să-i port de grijă clipă de clipă, cuibul a devenit gol cu adevărat, scrie jurnalista Laura Bogaciu într-un text publicat pe site-ul Totuldespremame.

Tyto a fost mai mult decât un animal de companie, a fost parte din familie, de la început, de când avea două luni. Practic, era câinele fiicei mele, adult acum. Mărturisesc că atunci când a venit cu el acasă, deși sunt o mare, mare iubitoare de animale, nu m-am bucurat cine știe ce. Pentru că știam câtă responsabilitate implică. Și că, la un moment dat, toată responsabilitatea va fi pe umerii mei.

Cinci ani și jumătate mai târziu, aveam să mă lupt cu toate resursele mele, și financiare, și emoționale, ca să mă împotrivesc unui diagnostic cumplit — osteosarcom — care îi mai dădea o speranță de viață de numai 6 luni, dar și unei amputații de lăbuță care nu i-ar fi prelungit viața, dar i-ar fi crescut calitatea ei.

Am refuzat că cred că este cancer
Când medicul a rostit cuvântul „cancer”, mintea mea a refuzat diagnosticul; am scormonit și citit tot ce se putea citi despre cancerul osos — pentru că asta însemna osteosarcom — și am fost convinsă că suntem victimele unui escroc, medic veterinar, care încerca să ne convingă că chimioterapia pe care i-o făcea din două în două săptămâni, timp de șapte luni (apă chioară, de altfel, dar pe zeci de milioane de lei bune), este o mică șansă de a mai întârzia sfârșitul.

M-am luptat pentru el exact cum m-aș fi luptat pentru copilul meu. Și să îi ofer cele mai bune tratamente, așa cum am crezut la început că sunt, și pentru a-l da pe escroc în vileag după ce am avut dovada că Tyto chiar nu avea cancer osos. O să îl urăsc pe acel individ toată viața mea, chiar și acum, după 8 ani de la acea poveste urâtă, și după ce Tyto nu mai este, simt la fel. Pentru chinul cățelului, al copilului meu și al meu.

După ce Tyto, câinele nostru, a trecut podul curcubeului, mi-am dat seama că el a ținut locul copilului meu după ce acesta a părăsit cuibul. Și abia acum, când nu mai am cui să-i port de grijă clipă de clipă, cuibul a devenit gol cu adevărat.

Tyto a fost mai mult decât un animal de companie, a fost parte din familie, de la început, de când avea două luni. Practic, era câinele fiicei mele, adult acum. Mărturisesc că atunci când a venit cu el acasă, deși sunt o mare, mare iubitoare de animale, nu m-am bucurat cine știe ce. Pentru că știam câtă responsabilitate implică. Și că, la un moment dat, toată responsabilitatea va fi pe umerii mei.

Cinci ani și jumătate mai târziu, aveam să mă lupt cu toate resursele mele, și financiare, și emoționale, ca să mă împotrivesc unui diagnostic cumplit — osteosarcom — care îi mai dădea o speranță de viață de numai 6 luni, dar și unei amputații de lăbuță care nu i-ar fi prelungit viața, dar i-ar fi crescut calitatea ei.

Am refuzat că cred că este cancer

Când medicul a rostit cuvântul „cancer”, mintea mea a refuzat diagnosticul; am scormonit și citit tot ce se putea citi despre cancerul osos — pentru că asta însemna osteosarcom — și am fost convinsă că suntem victimele unui escroc, medic veterinar, care încerca să ne convingă că chimioterapia pe care i-o făcea din două în două săptămâni, timp de șapte luni (apă chioară, de altfel, dar pe zeci de milioane de lei bune), este o mică șansă de a mai întârzia sfârșitul.

M-am luptat pentru el exact cum m-aș fi luptat pentru copilul meu. Și să îi ofer cele mai bune tratamente, așa cum am crezut la început că sunt, și pentru a-l da pe escroc în vileag după ce am avut dovada că Tyto chiar nu avea cancer osos. O să îl urăsc pe acel individ toată viața mea, chiar și acum, după 8 ani de la acea poveste urâtă, și după ce Tyto nu mai este, simt la fel. Pentru chinul cățelului, al copilului meu și al meu.

Mi-a fost frică și pentru el, și pentru fata mea

Când medicul ne-a spus, la un moment dat, că ne-au mai rămas să petrecem cu el doar două luni, am trăit cele mai cumplite nopți și zile. Mă trezeam de nu știu câte ori pe noapte să văd dacă respiră, dacă este viu. Nu era zi în care eu și fiica mea să nu plângem când ne priveam una pe cealaltă, fără să fie nevoie să spunem ceva, pentru că ne gândeam la același lucru. Țin minte că, la un moment dat, fata mea mi-a spus, cu seninătate, ca pe un lucru absolut firesc, că atunci când el va pleca, va pleca și ea, pentru că nu vrea să trăiască fără el. Au fost luni de iad pentru mine. Știam că n-o să facă lucrul acela, că în orice durere există și instinct de conservare, dar cum aveam eu să îl gestionez? Cum aveam eu să o ajut să treacă peste moment, când nu știam nici eu cum voi putea să trec?

Citește continuarea pe Totuldespremame.ro.