Capcana Securitizării. De ce apelul la SRI pentru colectarea taxelor subminează de fapt statul român

Recenta decizie a președintelui Nicușor Dan și a CSAT de a reintroduce Serviciul Român de Informații (SRI) în prima linie a luptei împotriva evaziunii fiscale este un act de o periculoasă semnificație, scrie politologul Marius Ghincea, într-un text publicat astăzi de Hotnews.

Prezentată publicului ca un gest de forță, o demonstrație a hotărârii statului de a stăvili o hemoragie bugetară care ne-a adus pe primul loc în Uniunea Europeană la capitolul deficit, această mișcare este, în realitate, un simptom al unor patologii instituționale cronice. Nu este nici pe departe un semn de putere, așa cum ar vrea să ne lase să înțelegem comunicatul CSAT, ci o recunoaștere a eșecului. Este o scurtătură politică ce sacrifică sănătatea pe termen lung a statului pentru iluzia unei soluții rapide.

• Marius Ghincea este politolog și cercetător postdoctoral la universitatea elvețiană ETH Zurich, co-fondator al Institutului Quartet, un think tank din București, și visiting fellow la Institutul Universitar European din Florența.

Această strategie, pe care o putem numi „capcana securitizării”, reprezintă o alegere dependentă de calea (path dependent) pe care statul român a parcurs-o în ultimii ani cu prisosință: una a fațadei modernizării, în care formele instituționale occidentale sunt adoptate, dar substanța lor, în termeni de profesionalism, autonomie și domnia legii, este sistematic evitată. Pe scurt, o formă fără fond. Prin chemarea serviciilor de informații să rezolve o problemă fundamental administrativă, elita politică românească evită confruntarea cu adevărata cauză a crizei fiscale: colapsul instituțional al Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF).

Anatomia unui eșec anunțat

Pentru a înțelege de ce se recurge la SRI, trebuie să privim întâi la dimensiunea dezastrului fiscal și la sursa acestuia. România se confruntă cu un deficit bugetar record de 9,3% din PIB în 2024, cel mai mare din UE, și un decalaj la încasarea TVA (VAT gap) de peste 30%, de asemenea, cel mai mare din Uniune, echivalentul a peste 8 miliarde de euro pierdute anual. Veniturile fiscale totale, ca procent din PIB, se situează la coada clasamentului european, la un nivel de 27%, cu mult sub media UE de 40%.

Aceste cifre sunt consecința directă a unei incapacități structurale de a colecta taxele, în special de la actorii economici puternici. În acest sens, o analiză a Fundației Friedrich-Ebert-Stiftung (FES) este devastatoare: în timp ce statul reușește să colecteze relativ bine impozitul pe veniturile salariaților, pierde aproximativ 80% din veniturile teoretice din impozitul pe profitul corporațiilor. Această ineficiență selectivă indică o problemă de capacitate administrativă, dar una derivată direct din (lipsa de) voință politică.

Rădăcina problemei este ANAF, o instituție care a devenit o gaură neagră a administrației românești. Proiectul de modernizare a infrastructurii IT (RAMP), susținut de Banca Mondială, a eșuat lamentabil după cinci ani, nu din motive tehnice, ci din cauza „incapacității părții române de a cădea de acord asupra specificațiilor proiectului”, un eufemism pentru sabotajul politic. Un sistem IT integrat ar face mult mai dificilă protejarea firmelor clientelare de controale. Rapoartele Curții de Conturi scot la iveală o dezorganizare sistemică: zeci de mii de firme fantomă înregistrate la aceeași adresă, acumulând datorii de miliarde de euro, și o incapacitate cronică de a recupera prejudiciile din dosare penale cu sentințe definitive.

ANAF nu este doar o instituție incompetentă. Este o instituție capturată, a cărei slăbiciune este necesară pentru rețelele clientelare care domină economia politică a României. Într-un astfel de context, reforma reală a ANAF ar însemna o confruntare directă cu aceste interese. Apelul la SRI este, așadar, o manevră de evitare.

„Crowding Out” instituțional: cum omoară soluția excepțională reforma

Conceptul de „crowding out” (evicțiune sau deplasare), împrumutat din economie, descrie perfect efectul pervers al acestei politici. Când un actor excepțional și puternic (SRI) este chemat să îndeplinească funcțiile unui actor civil obișnuit (ANAF), el nu îl ajută, ci îl deplasează, îi anulează rațiunea de a fi și îi blochează dezvoltarea. Acest proces se desfășoară prin trei mecanisme.

În primul rând, are loc o deturnare a voinței și a capitalului politic. Reforma ANAF este un proiect anevoios, costisitor politic și fără rezultate imediate. Implicarea SRI oferă elitei politice românești o victorie de imagine rapidă și ieftină. Problema pare „rezolvată” de profesioniștii din umbră, iar odată cu asta presiunea publică pentru o reformă administrativă reală dispare. Voința politică este astfel canalizată către o soluție de forță, în detrimentul construcției instituționale de lungă durată.

În al doilea rând, asistăm la o atrofiere a mandatului și a competențelor ANAF. Atunci când cele mai complexe și importante dosare de evaziune sunt preluate de SRI, ANAF este retrogradată la rolul de partener secundar. Este privată de oportunitatea de a-și dezvolta propriile capacități de analiză de risc, de investigație financiară complexă și de expertiză juridică. O instituție nu poate învăța să lupte cu criminalitatea financiară sofisticată dacă nu i se permite niciodată să intre în ring. Este lăsată să se ocupe de cazuri mărunte, în timp ce „marea evaziune” devine apanajul serviciilor.

În al treilea rând, se creează un cerc vicios al dependenței. Slăbiciunea ANAF justifică intervenția SRI. Intervenția SRI, prin efectul de crowding out, garantează că ANAF va rămâne slabă. Această slăbiciune perpetuată devine apoi argumentul pentru continuarea implicării SRI în viitor. Statul devine astfel dependent de o măsură excepțională pentru o funcție obișnuită a statului, un semn clar de eșec al capacității civile a statului.

Marile mize: erodarea democrației și fațada statalității

Consecințele acestei alegeri depășesc însă sfera fiscală și lovesc în fundamentele statului de drept. Se creează un sistem de justiție pe două niveluri: unul pentru cetățeanul de rând și micul antreprenor, supuși unui ANAF birocratic și adesea abuziv, și un altul, opac și discreționar, pentru „țintele de securitate națională”, gestionat prin metode netransparente de către serviciile de informații. Această abordare estompează grav granița dintre administrația publică civilă și operațiunile de intelligence, o tendință care a ridicat deja suficiente nemulțumiri în ultimul deceniu. Precedentul colaborării SRI-DNA, marcat de acuzații de abuzuri și de subminare a încrederii în justiție, ar trebui să fie un avertisment serios. La fel ar trebui să fie și dosarele penale ale lui Florian Coldea și Dumitru Dumbravă, care ne arată că liderii serviciilor nu servesc mereu interesul public.

Mai important, însă, această strategie este emblematică pentru modelul de dezvoltare post-comunist al României: o permanentă tensiune între angajamentul formal pro-occidental și menținerea disfuncționalităților interne care servesc elitelor. Se performează actul de statalitate modernă, cu lupta împotriva evaziunii ca element central, dar se folosește un instrument (serviciile de informații) care consolidează puterea discreționară a președintelui și prin care se evită construcția instituțiilor bazate pe reguli, transparență și responsabilitate. Avem astfel parte de o fațadă de modernitate care maschează o realitate a statului capturat.

Problema fundamentală a acestui model este însăși nesustenabilitatea sa. Implicarea masivă a unui serviciu de informații în economie nu poate fi permanentă. Prioritățile de securitate națională se schimbă. Când atenția SRI se va muta în altă parte, așa cum s-a întâmplat în 2012, câștigurile fiscale temporare, obținute prin constrângere și frică, se vor evapora. În urmă va rămâne un ANAF și mai slăbit, mai demotivat și complet nepregătit să facă față provocărilor ce vor apărea. Astfel, problema nu va fi rezolvată, ci doar amânată, în timp ce capacitatea statului de a o rezolva prin mijloace civile, administrative va fi fost și mai mult erodată. Dar asta este deseori extrem de convenabil elitelor clientelare din statul român.

Soluția implică voință politică și construcție instituțională

O alternativă la capcana securitizării există, dar nu este și nu a fost niciodată ușoară. Experiența unor țări precum Georgia, Bulgaria sau Estonia arată că succesul în construirea capacității fiscale nu vine prin constrângere și folosirea serviciilor de informații, ci prin voința politică pentru reforme radicale: simplificarea legislației, investiții masive și strategice în tehnologie și, mai presus de toate, construcția unor instituții administrative profesioniste și autonome, protejate de interferența politică.

Adevăratul test al capacității statale nu stă în abilitatea de a trimite spionii să colecteze taxe. Acest test constă tocmai în abilitatea unei agenții fiscale conduse de civili de a face asta. O instituție legitimă și respectată pentru a face acest lucru în mod corect, echitabil și eficient. Decizia de a apela din nou la SRI este doar o recunoaștere a faptului că, după mai bine de trei decenii de la o revoluție incompletă, elita politică a României încă preferă scurtătura puterii discreționare în detrimentul muncii pentru construcția instituțională. Este o alegere care, pe termen lung, nu consolidează deloc statul, ci doar îl golește de conținut, lăsându-l fragil și vulnerabil în fața viitoarelor crize, incapabil să se ducă după rețelele clientelare care se vor un ANAF slab pentru că doar așa pot să se îmbogățească pe spinarea românilor. Viitorul nostru și sustenabilitatea statului român depind și de abandonarea acestei căi facile și de asumarea curajoasă a singurei soluții reale: construcția, cărămidă cu cărămidă, a unor instituții demne de un stat european modern. Toate acestea cu instituții civile.

Text apărut inițial pe Contributors.