Carti noi de cinema – de la seria "Filmul pentru toti" la jurnalul lui Alexandru Tatos si cartea Silviei Kerim despre Mircea Veroiu

Din 1990 incoace cartile de cinema n-au aparut ca ciupercile dupa ploaie, ci mai degraba ca initiative razlete ale unor autori sau edituri. E drept, editurile ALLFA, Humanitas s.a., au inaugurat colectii speciale de film, dar au avut doar cateva aparitii. E o intamplare poate ca in aceasta perioada mai multe carti de cinema interesante asteapta in librarii. Printre acestea, remarcabilul jurnal al lui Alexandru Tatos si cartea emotionanta a Silviei Kerim despre Mircea Veroiu.

Noul Val Francez Foto: HotNews.ro

O editura noua, IBU Publishing (ibupublishing.ro) a scos de curand pe piata colectia „Arta 007” si seria „Filmul pentru toti”, coordonata de criticul de film Cristina Corciovescu, editand pana acum trei titluri la care au contribuit traducand, prefatand sau redactand criticii de film Magda Mihailescu, Mihai Fulger si Magdalena Stanciu. Aceste carti sunt „Noul Val francez” de Michel Marie, „Filmul japonez” de Max Tessier si „Totul despre scurtmetraj” de Clifford Thurlow. Ultima carte de pe lista a fost lansata recent in cadrul Festivalului NexT si ar fi trebuit sa beneficieze si de prezenta autorului care n-a mai putut ajunge din cauza intreruperii traficului aerian.

Scoase in format de buzunar si coperte recognoscibile, cele trei carticele ofera informatii importante de cultura cinematografica, bine structurate si, mai ales, bine sintetizate. De fapt, carti de acest gen ar fi trebuit sa apara in Romania de foarte multa vreme. Cum internetul a devenit azi instrumentul cel mai la indemana de obtinere a informatiei, el nu este si cel mai de incredere. Aceste volume sunt scrise de profesori universitari – cum e Michael Marie, autorul volumului despre Noul Val francez, critici de film ca Max Tessier, colaborator al revistei „Positif” si specialist in cinemaul asiatic, sau scriitori si cineasti cum e Clifford Thurlow.

Un jurnal remarcabil

„Pagini de jurnal”, de Alexandru Tatos, este un volum de peste 600 de pagini, scos de Editura Nemira, care cuprinde jurnalul pe care cineastul l-a scris din 1973 si pana cu cateva zile inaintea disparitiei sale premature din 31 ianuarie 1990. Editia este alcatuita de Liana Tatos, sotia cineastului. Alexandru Tatos nu s-a gandit ca va publica vreodata aceste pagini. Dincolo de discretia detectabila si in scris a cineastului, jurnalul reuseste sa retina consumul nervos al artistului care incearca sa se exprime si sa-si gaseasca drumul, dificultatea de a crea sub dictatura, existenta dezolanta din comunism, teama de a boala (care se va dovedi, din nefericire, intemeiata), euforia reusitei – cum a fost lucrul la comedia „Secretul armei secrete” care i-a dat o mare stare de bine, desi a fost scos de pe ecrane dupa doua zile.

Sunt impresionante paginile in care Alexandru Tatos retine momentul decembrie 1989, pagini

Pagini de jurnal Foto: HotNews.ro

urmate de obisnuitul bilant al anului care urma sa se incheie. Sfarsitul tragic al cineastului a avut o ironie de care numai viata e in stare. N-a apucat sa se bucure de libertatea de creatie de care avea nevoie, desi fusese unul dintre regizorii care nu acceptase sa faca compromisuri cu regimul doar pentru a-si vedea numele pe afis.

Cel mai impresionant lucru din jurnalul lui Alexandru Tatos e, de altfel, felul in care razbate demnitatea sa umana si artistica. Iata un citat care se regaseste pe coperta patru a volumului: „Fiind intrebat ce sfaturi ar putea sa-i dea unui tanar regizor, Luis Buñuel a raspuns: « Nu pot sa dau sfaturi tehnice. Fiecare are propria lui tehnica. As putea sa dau ceea ce se cheama un sfat moral: un film poate fi bun, prost sau indiferent, dar niciodata nu trebuie facut impotriva constiintei, ideilor, ideologiei autorului. Chiar daca mori de foame, sa nu faci nimic impotriva constiintei si a ideilor.»

Pastrand proportiile, cred c-am respectat aceasta credinta (sau profesiune de credinta). Poate n-am spus lucruri mari, dar am vorbit numai despre ceea ce am crezut. Cu atat mai mult acum, cand am intrat in ultima parte a carierei mele, cu toate vitregiile timpului pe care-l traim, sunt ferm hotarat sa nu abdic.”

Jurnalul are, pe langa elementele de biografie artistica, si notatii despre viata din comunism. Unii dintre noi poate le-au uitat, iar altii nici nu se nascusera pe atunci, dar imaginati-va o scena dintr-un film cu o echipa de teatru revenita in Romania dintr-un turneu in Germania si Austria, si care e intrebata de granicerul care urca in autocar la granita, cu aerul cel mai profesional posibil – „A ramas cineva?” Nu e o scena dintr-un film, i s-a intamplat lui Alexandru Tatos si echipei teatrului din Ramnicu Valcea.

Mircea Veroiu in amintirea prietenilor

Poate nu intamplator, numele celor doi cineasti apar in aceeasi perioada in librarii. Intr-o vreme, Mircea Veroiu il frecventa impreuna cu Dan Pita, Iosif Demian si Radu Boruzescu pe Alexandru „Sandu” Tatos, in locuinta acestuia. Cartea Silviei Kerim, care a trait cu Mircea Veroiu o mare poveste de dragoste inceputa in 1972, o data cu filmul „Nunta de piatra”, este o carte trista si frumoasa. Sfarsitul tragic al cineastului care se refugiase in 1987 la Paris si care sfarsea rapus de cancer, la Spitalul Fundeni, zece ani mai tarziu, pastreaza inevitabil spectrul mortii peste toate cele aproape 300 de pagini de amintiri, fotografii si scrisori in facsimil.

Mircea Veroiu – Ultima vara a tineretii Foto: HotNews.ro

Silvia Kerim a avut o idee foarte buna pentru volumul „Mircea Veroiu – Ultima vara a tineretii” (aparuta la editura pitesteana Carminis, www.carminis.ro). I-a rugat pe prietenii, rudele si fostii colegi ai lui Mircea Veroiu – risipiti azi prin toata lumea – sa astearna pe hartie ce-si amintesc despre cineast. De la amanunte „tehnice” legate de stilul sau de lucru (minutios si perfectionist) si amintiri de pe platou, la detalii despre omul si prietenul Mircea Veroiu, despre copilaria si adolescenta alaturi de gasca din Cotroceni sau despre umorul care nu l-a parasit nici pe patul de spital.

Silvia Kerim chiar povesteste cum, cu putin timp inainte de a se prapadi pe 26 decembrie 1997 la Fundeni, Mircea Veroiu i-l imitase pentru a mia oara pe ursul Baloo din „Cartea junglei”, cantand „Bear necessities”. La celalalt capat al spectrului se afla imaginea terifianta descrisa de autoare la premiera filmului „Femeia in rosu”, din octombrie 1997 , cu imaginea lui Mircea Veroiu, slabit de boala, a sotiei lui Elena Albu care se sprijinea intr-o carja, si a lui Mircea Nedelciu, bolnav si el, in scaunul cu rotile. In doi ani toti trei urmau sa se prapadeasca.

Rezultatul initiativei Silviei Kerim e un emotionant portret in caleidoscop care se citeste pe nerasuflate. Printre cei care co-semneaza aceasta carte se numara: Dan Pita, Iosif Demian, Radu Boruzescu, Petre Bokor, Nicolae Margineanu, Calin Ghibu, Irina Petrescu, Florin Zamfirescu, Maria Ploae, Ilinca Goia, Natasa Raab, Mircea Albulescu, Andrei Blaier, Constantin Pivniceru si altii. Mircea Veroiu ar fi trebuit sa implineasca in 29 aprilie 69 de ani.